D-ale anticariatului – O oază de libertate

D-ale anticariatului – O oază de libertate

de / February 28th, 2019 / 138 vizualizari

Fiecare dintre noi avem amintiri proprii a celor mai frumoase momente din viață, pe care le vedem limpede în spatele ochilor și care au claritatea experiențelor marcante ale trecutului personal, pe care le-am dori retrăite din nou și din nou, ca într-un fel de buclă temporală. Pe de altă parte, nu trebuie să cădem nici în capcana nostalgiilor și a aceluiași trecut de care vorbeam. Poate doar dacă acele amintiri au dus la acest prezent, și nu la altul; ne-au definit ca oameni, au completat întregirea la care visăm. Iar în cazul meu, acele amintiri se raportează mereu la anii petrecuți la anticariatul din incinta Teatrului Național București. Era parcă din alt timp, și acest lucru nu se datora doar cărților vechi sau a hărților și obiectelor încărcate de istorie și povești. Avea o anumită atmosferă boemă, greu de descris. Îi spuneam simplu “la Teatru”, deși la intrare scria Apolo și era parte din grupul de librării și anticariate, plus o editură care mai există și azi, cunoscut sub numele de “NOI”. Eu îi mai spuneam și o “oază de libertate în mijlocul Bucureștiului”. Veți vedea de ce în următoarele rânduri…

D-ale anticariatului – O oază de libertate

Aveam în anticariat un salon vechi, compus dintr-o canapea și două fotolii, nu mai țin minte ce stil, dar cred că era de pe la început de secol XX. Era adus de fratele lui Ovidiu Morar, unul din cei doi patroni ai grupului, pentru vânzare. Costa ceva bănuți, era vreo 2 500 – 3 000 de lei în urmă cu 12 ani, și Bebe, cum îi spuneam noi, ne promisese un comision atrăgător ca să ne stimuleze. Sigur, noi voiam să-l vindem, și nu prea. Spun “nu prea” pentru că respectivul salon era perfect pentru șuetele care se țineau acolo, și la care participau prieteni și apropiați ai prăvăliei, printre care se numărau artiști, scriitori, critici literari sau de artă, ori clienții fideli. Dar oricine era binevenit, mai ales că discuțiile erau interesante, începînd de la filosofie, religie, artă sau literatură până la politică și meciurile de fotbal din ziua aceea. Uneori salonul era folosit și în alte scopuri, la care nu te-ai aștepta într-un asemenea anticariat cu ștaif. Unul dintre prietenii mei venea destul de des la Apolo. Nu era el mare iubitor de cărți, dar și lui îi plăcea mult atmosfera de acolo, atât de mult încât se relaxa în canapeaua lui Bebe până îl lua… somnul. Și nu era chiar silențios, sforăia destul de zgomotos sub privirile foarte mirate ale clienților. Salonul s-a vândut într-un final, spre marea noastră părere de rău.

Cred că am menționat într-unul din episoadele trecute că împărțeam spațiul cu o galerie de artă unde se țineau constant expoziții, care se schimbau cam la două saptămâni. Ca să ajungi în galerie trebuia să treci prin anticariatul care era în stil vagon. Zic că ar fi bine să spun și cum era aranjat pe acolo, ca un exercițiu de imaginație. După ce treceai de ușa înaltă și grea de la intrare, te așteptau pe dreapta două vitrine joase de culoare maroniu deschis, apoi o piesă veche de mobilier din lemn masiv, de asemenea cu vitrine, care stătea mereu încuiată pentru că acolo țineam de obicei cărțile scumpe. Urma biroul nostru pe care stăteau casa de marcat și, ocazional, câteva cărți. Nici pomeneală de vreun computer care să aibă o bază de date cu toate cărțile. Nu, noi știam din memorie aproape toate titlurile pe care le aveam, fie că erau vechi sau noi. Mai făceai un pas și dădeai de vitrina în care se găseau numai cărți cu autografe și dedicații, cele mai multe scrise de autori români. Cel mai fidel client al acestor exemplare semnate era scriitorul Ștefan Agopian, era primul loc unde mergea și niciodată nu pleca fără să cumpere măcar una. Peretele de după era acoperit de corpuri de bibliotecă în care se găseau numai cărți noi, de librărie. Iar salonul de care spuneam mai sus era în fața lor, lângă o masă mare înțesată de noutăți. Pe stânga era mai simplu, doar o masă de lemn la intrare, apoi veneau în șir rafturi după rafturi pline cu cărți vechi. Pereții erau acoperiți aproape în totalitate de tablouri, hărți, gravuri sau litografii înrămate. Abia apoi descopereai galeria, care urma anticariatului în partea dreaptă cu o sală ce avea aceeași formă în stil vagon și aproximativ aceeași lungime.

Anticariat

Bun, să revin la galeria de artă. Spuneam că expozițiile se schimbau la două saptămâni. Erau de tot felul, de la pictură clasică, desene, gravuri sau pictură abstractă până la sculpturi și instalații complicate și fară înțeles pentru un privitor obișnuit. Genul la care te uiți cu o falsă concentrare, ținând mâinile la spate și încercând, fără succes de cele mai multe ori, să-i pătrunzi înțelesul. Dar cel mai mult îmi plăceau vernisajele, erau un deliciu. Nu numai pentru că vindeam mai mult decât de obicei, dar unele dintre ele erau un spectacol în sine. Pe lângă obișnuitele vernisaje cu discursuri plictisitoare și aplauze forțate, erau unii artiști care chiar se pricepeau să facă atmosferă. Unul dintre aceștia era pictorul Vasile Pop-Negreșteanu, originar din Ardeal, faimos și pentru cântecul lui din fluier, pe care dintr-o dată îl scotea dintr-un buzunar interior și începea să ne cânte cu patos și voie bună. A avut numeroase expoziții la Apolo, dar nu voi uita niciodată un anume vernisaj la care a adus un ansamblu folcloric din Negrești-Oaș, de unde se trăgea. A fost ardelenesc ca la carte, căci în loc de șampanie și pișcoturi s-a servit slănină și o palincă cum nu mai gustasem nicicând. La unele chefuri care deschideau o nouă expoziție erau prezente nume cunoscute din lumea artei, cum ar fi Pavel Șușară, Tudor Octavian sau George Stanca, care de multe ori erau invitați ca vorbitori pentru artiștii expozanți. Dar cea mai pitorească și nedorită apariție era cea a pișcotarilor. Pișcotarii (numele vine de la pișcoturile care se găseau aproape mereu pe mese la acest gen de evenimente) sunt indivizi semiorganizați care participă, de regulă, la toate chermezele publice și la orice vernisaj sau lansare unde se găsește mâncare și băutură gratis. Am avut și norocul să-mi atrag antipatia lor veșnică, pe lângă amenințări, după ce le-am interzis accesul pe termen nelimitat la orice eveniment care avea loc în spațiul galeriei sau al anticariatului.

Cam asta era o zi obișnuită (sau neobișnuită, în funcție de perspectivă) la anticariat. Mi-ar fi plăcut să vorbesc și despre multele lansări de carte care au avut loc acolo. Dar zic să mai păstrăm și pentru episoadele viitoare. Până atunci, amintiri plăcute!

Pentru alte povești despre anticariat, vedeți mai jos:

D-ale anticariatului: “Da, sigur, dar să fie cu umor!”

D-ale anticariatului, o pasiune aparte (2)

D-ale anticariatului. De vorbă cu Nicolae Muscel, Anticarul cu Joben

D-ale anticariatului, o pasiune aparte

Cărțile cu miros de istorie. D-ale anticariatului, o pasiune aparte

# # # # # #

Costin Beda

Îmi plac deopotrivă trecutul și viitorul, deși sunt bine ancorat în prezent. Trăiesc mai multe vieți prin cărțile pe care le citesc. Ai putea să dai de mine prin vreo librărie, cu nasul într-un roman de Stephen King, ori poate colind străzile făcând fotografii. Dacă nu, sigur mă ascund într-un local, ascultându-l pe Bob Marley.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare