D-ale anticariatului, o pasiune aparte

de / August 31st, 2018 / 217 vizualizari

E o vorbă potrivit căreia nimic bun nu durează la nesfârșit, chiar se termină prea repede, dacă e să ne luăm după teoria relativității. Cam asta cred că îmi trecea prin minte atunci când mă pregăteam deja să-mi iau rămas bun de la Dalles și anticariatul în care îmi petrecusem ultimul an. Un loc în care mă simțeam confortabil, pe care deja îl percepeam ca fiind a doua casă, între niște oameni extraordinari, unde am legat prietenii trainice, ce rezistă și astăzi. Un loc încărcat de istorie și romantism, în care am învățat multe. Dar am luat-o înainte…

Acum, gândind la rece, nu știu dacă de vină a fost firea mea nesupusă și rebelă, ce avea mereu ceva de obiectat. Poate să fi fost rigiditatea șefilor respectivului anticariat… Ori o combinație între cele două. Dacă mai pui la socoteală și dispariția suspectă a unor chei de la vitrinele cu cărți și obiecte scumpe, rezultă o despărțire prematură. Cel puțin așa o consideram eu. Prematură, după un an petrecut acolo, unde începusem să cred că mi-am descoperit chemarea. Unde deja începuse să se înfiripe ideea că asta vreau să fac în tot restul vieții.

Dar nu, se pare că nu a fost chiar așa. Poate că destinul a avut ceva de spus, poate că nu. Cert este că scurta mea experiență de până atunci între cărțile vechi n-a fost să se încheie acolo. Am realizat asta atunci când unul dintre patronii rețelei de librării și anticariate “Noi”, Ovidiu Morar, mi-a propus să mă mut la prăvălia pe care o avea în incinta Teatrului Național. N-am dat imediat un răspuns, am cerut un răgaz de gândire, temându-mă de schimbare, de nou, ca orice om. Presupuneam, în mod eronat, că n-are cum să fie mai bine ca la Dalles, la cel mai bun anticariat din oraș. Și totuși, cât de mult greșeam… Acest șut în dos a fost cu adevărat un pas înainte.

Am acceptat, cu inima strânsă și păreri de rău. Dar așa și trebuia, nici nu se putea altfel, asta mi-era dat să fac. Anticariatul unde urma să-mi continui pasiunea ce dăinuie și acum împărțea spațiul cu o galerie de artă, numită Apolo, ce aparținea Uniunii Artiștilor Plastici ( pe scurt UAP), ce făcea lucrurile și mai interesante. Pot să zic că acolo mi-am descoperit cu adevărat vocația, înclinația către această meserie. Dacă stau să mă gândesc, acolo a început cu adevărat aventura într-ale anticariatului. Și tot acolo am învățat să fur meserie, am cunoscut scriitori, actori, pictori, sculptori, critici de artă… E locul unde am devenit omul de azi.

Ca să termin într-o notă mai amuzantă, mă întorc puțin în timp, la începuturile de la Dalles. Aventura de care ziceam mai sus se putea termina foarte repede, mai ceva ca o bătaie de palme. Sau la o distanță de o semnătură. Eram angajat de vreo două săptămâni când a aparut doamna David, de la Resurse Umane. Ei bine, doamna David mi-a dat în brațe un vraf de hârtii pe care trebuia să le semnez și care s-au dovedit a fi… hârtii de lichidare și demisie, fiind destinate unui viitor fost angajat care se pregătea să-și ia tălpășița. Atunci, ca și acum, m-a distrat foarte tare. Pasiunea mea ar fi avut un sfârșit foarte abrupt.

Până data viitoare, aici pun punct și virgulă. Ne vedem la TNB!

 

Pentru alte povești despre anticariat, vedeți mai jos:

Cărțile cu miros de istorie. D-ale anticariatului, o pasiune aparte

D-ale anticariatului, o pasiune aparte

D-ale anticariatului. De vorbă cu Nicolae Muscel, Anticarul cu Joben

 

 

 

# # # # # # # #

Costin Beda

Îmi place deopotrivă trecutul și viitorul, deși sunt bine ancorat în prezent. Trăiesc mai multe vieți prin cărțile pe care le citesc. Ai putea să dai de mine prin vreo librărie, cu nasul într-un roman de Stephen King, sau poate colind străzile făcând fotografii. Dacă nu, sigur mă ascund într-un local, ascultându-l pe Bob Marley.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare