anticariat

D-ale anticariatului: “da, sigur, dar să fie cu umor!”

de / November 8th, 2018 / 125 vizualizari

Oare câți dintre voi mai țineți minte cum era Teatrul Național București înainte de renovare? Imaginea este încă proaspătă în capul meu, mai ales că am lucrat niște ani acolo, la anticariatul pe care-l găzduia sub acoperiș. Acoperiș care-i atât de diferit de cel de acum… Ca toată arhitectura, de altfel. Vorbind numai despre partea frontală, s-au păstrat intrarea și scările (pe rampa aceea atașată de scări am și căzut odată, încercând să fac ceva cascadorii cu bicicleta cea nouă a colegului meu, pe care i-am și stricat-o atunci). Însă acolo mai erau două corpuri, de-o parte și de alta a intrării, unde se găseau două galerii de artă. Privind către clădire, pe dreapta era Dominus, a cărei proprietar era Zamfir Dumitrescu, președintele Uniunii Artiștilor Plastici din acea vreme. Iar pe stânga era galeria Apollo, care împărțea spațiul cu prăvălia unde mi-am dezvoltat pasiunea pentru carte veche.

Teatrul National Bucuresti

Trecerea de la anticariatul din incinta Librăriei Noi la cel de la teatru (despre care am povestit în episodul anterior, aici), a fost destul de lină, fără mari probleme de adaptare, cum se întâmplă de multe ori. Sigur că au fost schimbări, dar mai degrabă de ordin logistic, să zicem. Programul era altul, de la 11 la 19, din care petreceam doar 6 ore acolo; pe lângă asta, aveam și o mică secțiune de carte nouă, cu titluri diversificate. Cea mai semnificativă schimbare a fost atmosfera, care era una mult mai plăcută și relaxată. Dar, mai ales, locul era frecventat de personalități și oameni de cultură, pe care am avut ocazia să-i cunosc.

Printre acești oameni de cultură se numără scriitoarea și regizoarea de teatru Chris Simion Mercurian, despre care voi vorbi în rândurile ce urmează. Și am ales să vorbesc despre ea pentru simplul fapt că am reîntâlnit-o de curând la lansarea ultimei ei cărți, Care dintre noi. O carte-album emoționantă, ce poate fi luată drept exemplu despre cum să-ți păstrezi optimismul, pofta de viață și credința, în orice ai crede, atunci când îți înfrunți propria existență, atunci când înfrunți una dintre cele mai cumplite boli. Dar acum e mai bine. Avea o anumită lumină și seninătate în privire care m-a impresionat, ca și cum experiența prin care tocmai trecuse redefinise felul în care privea viața. Și cu siguranță asta s-a întâmplat. Am întrebat-o atunci dacă e de acord să scriu despre ea în acest articol. Răspunsul ei mi-a rămas întipărit în minte, a fost oarecum neașteptat. Zâmbind, a spus: da, sigur, dar să fie cu umor! Și așa voi încerca să fie.

Care dintre noi, Chris Simion

Am cunoscut-o în urmă cu vreo 12 ani, deci prin 2006, cred. Apăruse de curînd cartea Dragostea durează trei ani, a lui Frederic Beigbeder, pe care îmi propusesem s-o citesc. Stilul îmi părea că aduce puțin cu cel al lui Charles Bukowski, care îmi plăcea, și cred că de asta mă atrăgea și cartea lui Beigbeder. Când a intrat Chris în anticariat, pentru mine era un client oarecare, nu știam cine e și ce face. Ulterior am aflat cu ce se ocupa și că era de-a casei.  Dar eu oricum tratam toți clienții la fel, indiferent de statutul social sau de mărimea buzunarului, așa că nu i-am acordat o atenție deosebită. Îmi aduc aminte că o văzusem răsfoind cartea lui Beigbeder, care era așezată pe o masă, la vedere. Atunci am început să mă îngrijorez, deja îmi părea rău că n-am pus-o deoparte, în raftul meu personal. Pentru că, vedeți voi, era singurul exemplar, pe care tot eu i l-am vândut, cu toate că îi spusesem în glumă că mi-l doresc și eu, chiar îi propusesem să-l licităm. Oricum, sunt sigur că tot aș fi pierdut, așa că n-am avut încotro, a trebuit să-l cedez. Apoi ați văzut și voi, probabil, ce-a ieșit, o piesă de teatru care se joacă și în prezent, încă de atunci. Mi-e rușine când zic că eu n-am văzut-o nici până acum.

Dacă tot veni vorba de piesa de teatru, unde credeți că-și ținea Chris Simion repetițiile?!? Ați ghicit, la noi în anticariat. Nu mai sunt sigur dacă era piesa după cartea de mai sus, nici dacă Cristi Iacob juca de la început în piesă, sau dacă venea și el pe-acolo. Repetițiile se țineau după ora închiderii, cu acceptul nostru. Și era o plăcere să le urmărești, credeți-mă. Mai ales că era prezentă și Adriana Trandafir, căreia i-am cerut de la prima vedere, cu oarecare emoție, un autograf pe o bucățică de hârtie. Ca atare, îmi place să cred că, într-o minusculă măsură, am avut și noi un aport la succesul piesei.

Unul dintre momentele amuzante a deselor vizite pe care le făcea în anticariat a fost după ce s-a întors dintr-o călătorie în India. Era acolo și șeful anticariatului, pe care îl cunoștea, evident. Îmi aduc aminte că s-a așezat pe scaunul din fața biroului nostru și a început să ne povestească despre experiențele trăite în recentul periplu. La un moment dat, în timp ce ne vorbea, a scos un pachețel care conținea niște țigări aduse de acolo, din India. Țigările erau fără filtru, rulate și făcute manual iar tutunul era învelit în niște foi legate cu un fel de sfoară subțire. N-a împărțit câte una, le-am aprins și am început să le fumăm cu nonșalanță, de parcă am fi fost într-o terasă, nu într-un anticariat cu ștaif. E adevărat, erau cam tari și puțin înecăcioase, cu un fum înțepător, dar chiar și-așa, trăgeam cu nesaț din ele, nepăsători la privirile curioase ale ocazionalilor clienți. Din fericire, niciunul dintre ei nu și-a exprimat cu voce tare dezaprobarea.

Acestea sunt unele dintre cele mai vii amintiri din perioada petrecută acolo. Nu și singurele, dacă memoria mă ajută în continuare, vor mai urma și altele. Mai mult sau mai puțin amuzante…

Pentru alte povești despre anticariat, vedeți mai jos:

D-ale anticariatului, o pasiune aparte (2)

D-ale anticariatului. De vorbă cu Nicolae Muscel, Anticarul cu Joben

D-ale anticariatului, o pasiune aparte

Cărțile cu miros de istorie. D-ale anticariatului, o pasiune aparte

Foto: Pixabay.com, arhiva personală

# # # # # # #

Costin Beda

Îmi place deopotrivă trecutul și viitorul, deși sunt bine ancorat în prezent. Trăiesc mai multe vieți prin cărțile pe care le citesc. Ai putea să dai de mine prin vreo librărie, cu nasul într-un roman de Stephen King, sau poate colind străzile făcând fotografii. Dacă nu, sigur mă ascund într-un local, ascultându-l pe Bob Marley.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare