anticariat

D-ale anticariatului, o pasiune aparte

de / April 9th, 2018 / 117 vizualizari

Să fii anticar este ceva ideal, romantic, o meserie despre care cred că orice pasionat de cărți și-ar dori-o. Să petreci atâta timp între cărți vechi, să simți mirosul paginilor fragile, încărcate de istorie și de poveștile foștilor proprietari, este ceva extraordinar, greu de descris. Mai ales la începuturi, obișnuiam să mă plimb printre rafturile anticariatului unde lucram, să iau câte o carte la întâmplare, să-mi bag nasul în ea, la propriu, inhalând  mirosul cu putere, ca și cum ar fi fost un drog de care nu te poți lăsa. Și probabil, chiar era. Unul de care încă sunt dependent.

anticariat

Dar, ca să revin cu picioarele pe pămant, era totodată și o afacere. Banii trebuiau rulați, clienții trebuiau periați, să plece mulțumiți. Mai mult decât cărțile obișnuite din librării, cele vechi nu sunt nicidecum o necesitate, ci mai mult un moft. Mușterii trebuie convinși să cumpere unele cărți mai scumpe. Chiar dacă și le doresc, așa este jocul, mai ales când e vorba de reducere. Cei mai mulți dintre ei au o stare financiară extrem de satisfăcătoare, dar tot solicită discount, doar pentru principiu. E nevoie de multă persuasiune, talent la negoț și oarece skill-uri în arta negocierii în acest domeniu. La început nu mă pricepeam neam, chiar deloc. Asta și pentru că, logic, trebuie să-ți cunoști marfa. În timp, nu numai că am început să învăț cum se face, dar și să-mi placă foarte mult.

E vorba aia, cum suna…: “clientul nostru, stăpânul nostru”. Nu am fost niciodată în bune relații cu expresia asta. Da, într-adevăr, unii ar zice, pe bună dreptate: păi de acolo vin banii! E adevărat, dar asta nu înseamnă că trebuie să te umilești pentru ei. Eram rebel în tinerețe, vorbeam cu vizitatorii și cumpărătorii ce intrau în anticariat de la egal la egal, refuzam de multe ori cu fermitate să le fac rabat, privindu-i în ochi cu seninătate. Mi se spunea des de către conducerea anticariatului că nu eram maleabil, lucru foarte adevărat, de altfel. Dar și vindeam. Nu știu cum, dar vindeam. Zic așa pentru că eram novice, nu aveam aproape nici un fel de experiență. Cărți vechi, obiecte vechi de colecție și decor, hărți din timpuri apuse, mai ales cu România, acțiuni sau obligațiuni la companii private sau de stat din perioada interbelică. Acestea din urmă erau foarte căutate, unele dintre ele erau destul de rare, cu o grafică foarte interesantă. Sau fotografii cu Bucureștiul interbelic, în nuanță de sepia, cărți poștale atinse de patina timpului… Aș putea să le enumăr la nesfârșit.

anticariat

Sunt sigur că se presupune, pe bună dreptate, că aceasta ar fi o activitate sigură ce ține de intelect și în care îți folosești mintea. Păi nu chiar. Cred că nu aveam mai mult de două săptămâni de activitate în acel anticariat când am pățit-o. Încercam să aranjez o carte destul de masivă și grea, cu niște coperți cartonate și dure, aflată  într-un raft la înălțime, dar nu știu cum s-a întâmplat și respectiva carte mi-a aterizat drept în cap. Care m-a durut tot restul zilei. În acel moment am realizat că pasiunea mea implică riscuri și pericole de nebănuit, la care nici nu te-ai gândi. Căci în ce alte condiții ai putea să fii rănit de cărți? Și vechi, pe deasupra. Acest incident ușor amuzant îmi aduce aminte de un bun amic, care nu prea e prieten cu lectura, ce îmi spune din când în când, datorită faptului că citesc mai tot timpul, că am cărți înfipte-n cap. Dar iată că așa a fost, la propriu.

Pănă data viitoare, vă doresc la cât mai multe lecturi plăcute.

Citește și articolul: Cărțile cu miros de istorie. D-ale anticariatului, o pasiune aparte

# # # # # # #

Costin Beda

Îmi place deopotrivă trecutul și viitorul, deși sunt bine ancorat în prezent. Trăiesc mai multe vieți prin cărțile pe care le citesc. Ai putea să dai de mine prin vreo librărie, cu nasul într-un roman de Stephen King, sau poate colind străzile făcând fotografii. Dacă nu, sigur mă ascund într-un local, ascultându-l pe Bob Marley.

Postul precedent

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare