lansare Pascal Bruckner

Pascal Bruckner: “Nu sunt obsedat de a atinge fericirea, ci, mai degrabă, de a-mi trăi pasiunile”

de / January 7th, 2020 / 1,072 vizualizari

Țin minte și acum, de parcă ar fi avut loc ieri și nu în 2011, lansarea de carte la care l-am cunoscut pe Pascal Bruckner. Eram subjugată de “Luni de fiere”, o carte cum nu îmi mai fusese dat să citesc până la acel moment – și nici de atunci încolo, dacă e să fiu sinceră – așa că m-am îndreptat spre mansarda Cărturești Verona, unde avea loc evenimentul, mai curioasă decât proverbiala pisică. Lume multă, ca la un concert rock, întrebări pertinente (aproape toate în franceză), îmbulzeală la autografe, căldură mare – dar am rezistat eroic până la final și m-am întors acasă victorioasă și mândră tare de autograful meu. Cititoarea timidă de atunci a ajuns, 8 ani mai târziu, să îi ia un interviu primului scriitor care a reușit să o scoată din zona ei de confort literar. Ce a ieșit, vedeți mai jos, cu mulțumirile de rigoare pentru cei de la editura Trei și pentru traducătoarea Iulia Voevozeanu, fără de care acest interviu nu ar fi fost posibil.

  • Mai ții minte prima ta vizită în România? Cum s-au schimbat lucrurile de atunci? Asta dacă simți că s-au schimbat.

Îmi amintesc că era Ianuarie sau Februarie 1990 (!), o zi de iarnă rece și tristă, dar că oamenii m-au primit cu foarte multă amabilitate. România ieșea din infern pe vremea aceea, oamenii se temeau și de umbra lor, unii de alții, era o panică generală; acum schimbarea este radicală, societatea arată cu totul altfel. Încă mai existau mașini Dacia din carton pe vremea aceea. Oamenii erau prost îmbrăcați, orașul era împânzit de câini vagabonzi, era dezolant.

  • Trebuie să-ți mărturisesc că pentru mine vei rămâne, pentru totdeauna, autorul romanului ”Luni de fiere” și am impresia că este o percepție universal valabilă pentru publicul din România. Te deranjează această asociere?

Nu, deloc. Nu mă deranjează, chiar dacă mă duce înapoi la anii ’80, ca moment al carierei mele. Mă bucură acest lucru, dar mă și surprinde, în același timp, că sunt redus la acest roman. Evident, ca orice scriitor, îmi doresc să scriu un alt nou roman care să impresioneze publicul cu aceeași forță ca precedentul.

  • Repet, este o părere personală, poate că, de fapt, publicul român îți apreciază mai mult eseurile.

Nu, chiar cred că ai dreptate. Este o carte despre dragoste pasională și distrugere, deci este de înțeles impactul ei. Și, oricum, mai bine așa decât să nu fi marcat conștiințele oamenilor cu nicio carte.

  • Nu cred că am citit vreo carte de-a ta de ficțiune care să nu îmi rămână în minte. Toate au (cel puțin) un element șocant, memorabil. Atâta doar că ”Luni de fiere” a fost prima carte citită, de aici și impactul greu de egalat. Primul șoc literar nu se uită niciodată.

Eram și eu tânăr când am scris acea carte și e posibil ca atunci să fi avut o energie care între timp s-a pierdut sau s-a transformat în altceva.

Sursa foto: editura Trei
  • Care este cea mai mare curiozitate a cititorilor tăi, ce întrebare ți se pune cel mai des?

Depinde, diferă în funcție de țară. În Franța se face o diferență clară între romane și eseuri, astfel că pe francezi îi interesează mai mult să afle despre ideile mele. În România mi se pun întrebări de parcă aș fi un guru, un profesor, un om care are răspunsuri pentru orice.

  • Apropo de diferența aceasta dintre romane și eseuri: se resimte cumva și în modalitatea de scriere? Mă gândesc că ai mai multă libertate atunci când scrii o operă de ficțiune.

Romanele sunt mai greu de scris, pentru că trebuie să creezi un întreg univers și să îl atragi pe cititor, pe când un eseu descrie lumea în care trăim și fiecare se regăsește – sau nu – în ea. E mai greu cu ficțiunea pentru că ești un fel de Dumnezeu și trebuie să pleci de la zero.

  • Care roman consideri că a fost cel mai dificil de scris? De fapt, nu neapărat roman, poți alege oricare scriere de-a ta.

Aș zice că ”Paria”, scris în 1985, a cărui acțiune se petrece în India. Dar și romanul acesta nou, ”Un an și o zi” a fost dificil de scris. Toate romanele m-au supus la chinuri, dacă e să fiu sincer. Cel mai greu este să găsești o idee bună și după aceea să o dezvolți. Ideile cu adevărat bune sunt rare. Romanul trebuie să aibă un șarm al lui. Citesc foarte mult și dacă după douăzeci de pagini nu simt nimic, nu mă impresionează nimic, las acea carte deoparte, fără nicio remușcare.

  • Te îngrijorează trecerea timpului sau a fost doar un pretext literar ofertant pentru noul tău roman?

Bineînțeles, și nu doar pe mine, cred că este o idee care preocupă pe toată lumea, cu atât mai mult cu cât timpul meu se scurtează. Dar mă interesa și să scriu pe această temă, întrucât mă pasionează ceasurile și am o întreagă colecție. Prin urmare, chiar nu aveam cum să nu scriu o carte despre ceasuri.

  • Construcția romanului ”Un an și o zi” m-a dus cu gândul la un palindrom – termen care se regăsește, de altfel, destul de des între paginile acestei cărți. De asemenea, apreciez tare mult acele cărți în urma cărora rămân cu informații noi, concrete. În cazul de față, am aflat despre ”tetrafobie” (n.r.: teama de numărul 4, întâlnită mai ales în țările din Estul Asiei – în limba chineză, pronunția cuvintelor ”patru” și ”moarte” este similară), dar și despre faptul că obiectele pierdute sunt păstrate timp de un an și o zi la biroul de, ei bine, obiecte pierdute.

Este un vechi obicei feudal – seniorul păstra obiectele pierdute pentru un anumit număr de zile, oamenii puteau să le reclame, iar dacă nu venea nimeni să le ridice, acestea rămâneau în posesia seniorului. Această informație este adevărată: în Franța, dacă nu reușești să-și recuperezi obiectele în termenul de un an și o zi, acestea sunt repuse în circulație, vândute, valorificate. Deci da, ai la dispoziție exact un an și o zi.

  • Mie mi se pare că fix ziua aia din titlu face ca perioada să fie una nedefinită, care se întinde la nesfârșit, pe principiul ”te voi iubi pentru totdeauna și încă o zi”. Din nou, este o interpretare personală.

Într-adevăr, perioada se dorește a fi una limitată, dar acea zi suplimentară reprezintă depășirea acestei limite, ceea ce face ca perioada să devină vagă și, astfel, nelimitată. Este, de fapt, o ezitare.

  • Deși abundă în idei filozofice, mi se pare destul de greu de încadrat acest roman într-un gen anume, mai ales că, personal, l-am resimțit ca pe un thriller, pe alocuri. Serios, aproape că mă așteptam să-l văd pe Jack Nicholson alergând cu un topor pe coridoarele hotelului Plazza, ca în celebrul Shining.

Îmi plac filmele de groază, am văzut foarte multe. E modalitatea mea de a aduce un omagiu acestui gen. Îmi imaginez că am un coșmar și apoi încerc să găsesc o cale de a ieși din el. Așa și cu cartea aceasta. Doar că, spre deosebire de Shining, nimeni nu moare în acest roman, nimeni nu înnebunește. Dar asta pentru că toată lumea este deja nebună.

2011 vs. 2019
  • Încă o constatare personală – ultima, promit. Mi se întâmplă la fel cu toate romanele tale: de fiecare dată am sentimentul că sunt un voyeur, întotdeauna martor la poveste, dar niciodată participant. Dar tocmai această detașare față de personaje parcă face ca experiența lecturii să fie cu atât mai interesantă și mai intensă.

Exact aceasta este definiția sublimului în viziunea lui Kant: să participi la un eveniment extern, păstrând distanța. Kant explică faptul că oamenilor le place să admire o furtună, atât timp cât ei nu sunt puși în pericol. Așadar, ai descoperit o categorie a esteticii vechi.

  • Da, mai bine mai târziu decât niciodată (nu, nu l-am citit pe Kant, pentru cine se întreabă). Bun, ai scris romane, eseuri, piese de teatru, despre o mulțime de subiecte sensibile și/sau controversate dar, per total, tot despre iubire ai scris cel mai mult.

Într-adevăr, iubirea este o temă la care revin constant. I-am dedicat un capitol și în cea mai recentă carte a mea, publicată în Franța, pentru că, de fapt, iubirea este ancora care ne ține în barcă, care ne ține în viață chiar. Iubirea este rațiunea mea de a fi.

  • Ai scris câteva eseuri despre fericire, astfel că următoarea întrebare este inevitabilă: ești fericit?

Depinde de la zi la zi. Nu sunt obsedat de a atinge fericirea, ci, mai degrabă, de a-mi trăi pasiunile. Bineînțeles, la fel ca tot restul lumii, încerc să țin nefericirea cât mai departe de mine, dar nu mă gândesc dacă sunt fericit sau nu. Probabil că ăsta este secretul, de fapt. Adevărata fericire își râde de fericire.

  • Ce carte citești în acest moment? Ai citit vreo carte scrisă de un autor român?

Acum citesc o carte foarte groasă, scrisă de autorul american Seth Greenland, supranumit Tom Wolfe al zilelor noastre. Este o poveste simplă, despre un bogătaș care își pierde toată averea. Cartea se cheamă ”Mecanica căderii”/ ”Mécanique de la chute”, are 650 pagini, dar este amuzantă, îmi face plăcere să o citesc. Găsesc literatura americană ca fiind foarte distractivă.

În ce privește autorii români, l-am citit pe Cărtărescu – și nu numai, doar că nu reușesc să îmi amintesc alte nume acum. Și clasicii, evident: Eliade, Cioran, Ionesco, Panait Istrate. Ah, și am citit-o și pe Herta Muller, laureată a premiului Nobel.

Interviu Pascal Bruckner

Cărțile lui Pascal Bruckner sunt disponibile 
la Cartepedia, aici, la Libris, aici, sau la Elefant, aici >>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

Cover photo: editura Trei

# # # # # # # #

MissValery

Miss Valery este co-fondatoarea clubului de carte www.serialreaders.com. Cititoare in serie (cum altfel?) si pasionata de calatorii, filme si evadari, daca nu o vezi citind, inseamna ca e ori plecata prin cine stie ce locuri, ori la cinema, ori evadeaza din vreun escape room. O gasiti si la: viatasiacorddeoane.ro

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare