religie și știință

Religie și știință – o controversă seculară

de / January 8th, 2020 / 96 vizualizari

Religie și știință. Doi termeni atât de diferiți, și totuși, atât de legați tocmai prin contrastul dintre ei. Prima, o doctrină cu numeroase ramificații, care duce, în genere, la un singur răspuns – sau, dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă ușor diferită, are o singură origine, un singur așa-zis Creator – cel puțin pentru o parte considerabilă din populația planetei. Partea majoritară. A doua, care ține de curiozitatea nativă a omului, de nevoia de a ști, de cunoașterea interzisă în Biblie, despre care se spune că ne-a alungat din Rai; care necesită dovezi, dar și folosirea obligatorie a rațiunii și logicii. Bertrand Russell adună, în cartea sa, păreri despre cele mai controversate subiecte din ultimele sute de ani, poate cele mai controversate din istoria omenirii. Prima ediție a apărut în urmă cu aproape 100 de ani, în 1935, iar de atunci lucrurile au mai evoluat, multe doctrine au dispărut, religia a fost nevoită să evolueze odată cu știința, să renunțe la anumite credințe sau să adapteze altele. Mai ales Biserica Catolică reușește să se încadreze, cu un mic avânt dat de mult mai liberalul Papa Francisc, într-o direcție mai potrivită cu descoperirile științifice din prezent. În religie, dacă analizăm Biblia – care până nu demult era interpretată ad-litteram, nu e vorba despre adevăruri exacte sau istorie reală, nici despre demonstrații științifice, ci doar despre a crede ce nu poate fi dovedit. 

Nicolaus Copernic a fost cel care a zguduit, fără a le dârăma, zidurile trainice ale Bisericii. El a fost cel care, în secolul al XVI-lea, a afirmat că Pământul nu este centrul Universului, și că acesta se învârte în jurul Soarelui; cu alte cuvinte omul însuși, creația unui zeu care avea nevoie de jertfe și adorații, părea a nu fi cea mai importantă ființă ce a existat, și va exista, vreodată. Iar în acele timpuri îți trebuia un curaj nebun să emiți asemenea teorii cu voce tare, nu atunci când vigilenta și temuta Inchiziție, cea mai odioasă unealtă de represiune a Bisericii, pândea orice pas greșit pe calea impusă a credinței. Copernic a fost susținut public și de Galileo Galilei – supranumit Părintele științei – în încercarea acestuia de a dovedi teoria heliocentrismului, lucru pentru care Galileo a fost judecat de Inchiziție și ținut în arest la domiciliu o bună parte a vieții lui. În orice caz, Biserica – și religia în general – a evoluat mult de atunci, conceptual și tehnologic, și a devenit mai tolerantă în multe aspecte.  

Se spune că sufletul e esența omului, a umanității, cel care, la moarte, părăsește învelișul trupesc, pentru a merge în rai sau iad, după caz. Două locuri total opuse, unul al luminii, fericirii și al binelui suprem, iar celălalt un loc al răului pur, al urii. Știți voi, acela în care ești băgat într-un cazan cu smoală, la foc mic, în vederea suferinței eterne. Dar mai știm acum că aceste destinații finale ale spiritului sunt pur conceptuale, dacă nu metaforice. Totuși, ce să fie aceste două idei? Ce înseamnă cu adevărat Raiul și Iadul? Ce este sufletul? Poate fi dovedit științific? mă întrebam într-un alt articol, despre Marele Tot. N-am aflat încă asta. Însă tot din punct de vedere științific, s-ar părea că e cam imposibil să păstrezi amintiri din timpul vieții, fără a avea un corp care să păstreze o parte însemnată a acelor amintiri. Cu riscul de a mă autoplagia, tot în același articol mă întrebam dacă mintea umană l-a creat pe Dumnezeu. Dacă da, oare credința i-a oferit și omnipotență? Alții susțin, deși această teorie nu e foarte răspândită, că mintea e cea care creează o realitate proprie și subiectivă, și că aceasta va dispărea odată cu aceeași rațiune care îi asigura existența. Dar eu nu pot să cred fără dovezi, mi-ai putea spune Toma Necredinciosul, acela care avea nevoie să vadă rănile provocate de piroane lui Iisus, cu toate că fusese unul dintre apostolii lui. Nu vreau să mă supun celebrului dicton “crede și nu cerceta”, care era folosit invariabil atunci când unele întrebări nu-și găseau răspunsul, un dicton care astăzi nu mai are aceeași greutate. Nu, eu vreau să mă înfrupt din “pomul cunoașterii”. Mai ales că știința avansează într-un ritm rapid și cred că în curând vom avea nevoie de o explicație a lui Dumnezeu. Vom avea nevoie să cercetăm ca să credem.

Doctrina are trei forme: teistă, panteistă și una care se poate numi “emergentă”. Prima, care este cea mai simplă și mai ortodoxă, susține că Dumnezeu a creat lumea și a dat legile naturii, fiindcă a văzut dinainte că în timp se va dezvolta un oarecare bine. În această viziune, scopul există în mod conștient în mintea Creatorului, care rămâne exterior creației Lui.

În forma panteistă, Dumnezeu nu este exterior Universului, ci Universul este considerat ca un întreg. Nu poate exista deci un act de creație, ci un fel de forță creatoare în Univers, care îl face să se dezvolte potrivit unui plan pe care se poate spune că această forță creatoare îl are în minte pe tot parcursul procesului.

În forma “emergentă”, scopul este mai orb. Într-un stadiu mai timpuriu, nimic din Univers nu prevede un stadiu mai târziu, dar un fel de impuls orb duce la acele schimbări care dau naștere formelor mai dezvoltate, astfel încât, într-un sens mai degrabă obscur, finalul este implicit în început.

religie și știință

Probabil că oamenii au nevoie de un Creator, cineva care să dea un sens timpului, vieții și existenței. Pe de altă parte, sunt mulți oameni care nu cred în extratereștri, dar cred, în schimb, în existența unei entități omniprezente și omnipotente, pe baza unor înscrisuri vechi. Care nici măcar n-ar fi complete, dacă ne luăm după manuscrisele descoperite la Marea Moartă sau dacă ne aducem aminte de Consiliul de la Niceea, unde, aparent, împăratul Constantin cel Mare ar fi ales cele mai convenabile și folositoare pasaje din Biblie, pentru a-și consolida domnia prin intermediul religiei. Totuși, părerea mea despre creștinism, catolicism și celelalte religii adoptate sau adaptate nu este în întregime negativă. Are și părțile ei bune, în special acolo unde promovează, poate aș putea spune chiar că propovăduiește iubirea între oameni și bunătatea față de semeni, fără să facă deosebire între străini și apropiați. Deși, în funcție de perspectivă, chiar și binele este relativ; binele meu poate fi răul altuia.

În capitolul despre misticism, Russell lasă să se înțeleagă că în acest univers toate lucrurile se petrec în același timp, numai că noi avem nevoie să le stabilim delimitări temporale, să le punem într-o anumită ordine pentru a le putea înțelege. Și atunci mă întreb, răul există în lume dinaintea apariției omului, precedând păcatul, originar sau nu? Care este considerată ca fiind cauzalitatea păcatului? Este Dumnezeu moral? Recunoști o carte cu adevărat bună atunci când te face să-ți pui întrebări ca acestea de mai sus, și Știință și religie excelează aici. Nu pretind că am înțeles-o pe deplin, ba dimpotrivă, sunt de părere că ar trebui să o mai citesc măcar de două ori ca să o pricep cu adevărat; însă ceea ce a scris Russell e un bun punct de pornire pentru alte lecturi asemănătoare, dar mai ales pentru a înțelege lumea în care trăim.

Comandă cartea pe
pe Libris, aici sau pe Cărturești, aici>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # # # #

Costin Beda

Îmi plac deopotrivă trecutul și viitorul, deși sunt bine ancorat în prezent. Trăiesc mai multe vieți prin cărțile pe care le citesc. Ai putea să dai de mine prin vreo librărie, cu nasul într-un roman de Stephen King, ori poate colind străzile făcând fotografii. Dacă nu, sigur mă ascund într-un local, ascultându-l pe Bob Marley.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare