Nelu Stratone, Istoria Rockului Romanesc

Interviu cu Nelu Stratone, autorul trilogiei „Istoria ROCKului românesc”

de / November 13th, 2017 / 169 vizualizari

De Hyperliteratura mă leagă multe amintiri dragi și are un loc special în sufletul meu, colaborând câțiva ani buni la revistă pe literatura pentru copii (logic, nu?) Între timp, Hyperliteratura a devenit (și) editură, sub directa atenție a lui Andrei Ruse, și pare să fi dat lovitura pe piața de carte prin cărți inedite și o metodă extrem de creativă de a finanța fiecare apariție editorială, crowdfunding.

La sfârșitul anului 2016, Editura Hyperliteratura a publicat prima parte din trilogia „Istoria ROCKului românesc”, „Rock sub seceră și ciocan”, de Nelu Stratone. Cartea-document cuprinde povestea fascinantă a fenomenului rock la noi în țară, de la începuturile anilor ’60 și mergând până în momentul revoluției din 1989, traversând toate etapele cenzurii comuniste și mișcările importante ale acelor ani.

Succesul răsunător al primului volum le-a dat speranțe autorului și editorilor, atât ca vânzări (fiind deja la a doua ediție), cât și ca reacții ale presei și cititorilor, astfel că e în plină desfășurare campania de precomandă a celui de-al doilea volum al trilogiei, „Rock în timpuri noi”, carte ce tratează rockul „în tranziție”, perioada nebună a anilor ’90. Și cum întotdeauna autorul este cel care își poate promova cel mai bine cartea, prin sinceritate și deschidere, susținut îndeaproape de directorul editurii, care și-a dat girul pentru apariția volumului, vă invit să citiți un interviu în tandem cu Nelu Stratone și Andrei Ruse.

Ce credeți că vă recomandă cel mai mult pentru întocmirea unei astfel de enciclopedii muzicale?

Nelu Stratone: Glumind, aș putea să vă răspund ca unul dintre personajele serialului cinematografic „B.D.”, valoarea și talentul, dar redevenind serioși, cred că răspunsul ar fi pasiunea și perseverența.

Pasiunea a apărut încă din anii ‘60, când ascultam la radio sau urmăream la TV emisiuni în care apăreau sau erau difuzate formații românești sau când am avut mai multe încercări de a cânta cu diverse formații.

Din păcate, faptul că nu studiasem limba engleză și nici măcar un instrument muzical mi-au încheiat prematur cariera muzicală. Perseverența este strâns legată de copilăria și adolescența mea, petrecută undeva pe Strada Dristor, când începusem să colecționez de toate: cărți, timbre, porumbei, pești de acvariu, discuri, dar și tăieturi din ziarele, revistele și almanahurile vremii referitoare la muzică, filme, astronautică, politică etc.

Andrei Ruse: Proiecte despre rock s-au tot făcut, dar majoritatea au fost incomplete, tratând doar anumite formații, genuri sau perioade. Ce reușește Nelu în trilogia „Istoria ROCKului românesc” este însă ceva aparte, la care nu mulți jurnaliști se pot încumeta. Și nu este vorba numai despre volumul de muncă depus (pentru cei care au citit deja primul volum, cred că și-au dat seama ce eforturi au stat în spatele documentării), dar mai ales despre stilul său obiectiv, despre felul în care reușește să se detașeze și să parcurgă o istorie fabuloasă, descriind și situațiile politice și sociale din fiecare etapă. Nu e o simplă enciclopedie, este o călătorie în toată regula în trecut, pe care o simți, pentru că ești teleportat prin carte acolo.

Fără să exagerez, istoria rockului românesc este într-o mare parte și povestea lui Nelu Stratone, pentru că el a fost acolo de la început și până la concertul celor de la Goodbye to Gravity, din Colectiv, unde se încheie trilogia. Numai șansa a făcut ca el să plece mai devreme și să putem vorbi astăzi despre acest proiect, dar o șansă umbrită de pierderea a prea multor prieteni.

Apoi CV-ul lui Nelu Stratone vorbește de la sine. Abia l-am concentrat în patru pagini de carte, pe format mare. Peste 3000 de ore on air la radio dedicate muzicii rock. Sute de formații (multe sute) care i-au trecut prin studiouri, și colaborări cu nume grele ale acestui fenomen, Florian Pittiș fiind un exemplu. Nu a fost formație de rock pe care să o întâlnesc în ultimii ani, să vorbesc cu cei din trupe despre cartea noastră, iar cineva să nu-l știe pe Nelu Stratone. De la legende la cei mai tineri.

1993 – Mamaia. Nelu Stratone și Florian Pittiș

De ce este nevoie de o istorie a rockului? De ce au nevoie tinerele generații să cunoască istoria rockului românesc?

Nelu Stratone:  Sincer, nu știu dacă este neapărat necesară dar, în mod cert, este așteptată de cei din generațiile născute înainte de 1990, atunci când tinerii considerau că muzica rock îi reprezintă în acțiunea subversivă de rezistență împotriva sistemului.

Era o perioadă tristă, în care nu aveai prea multe surse de informație muzicală rock, astfel că emisiunile lui Cornel Chiriac de la Europa Liberă erau ascultate de mii de tineri aflați atât în România, cât și de adolescenți din alte țări socialiste, nevorbitori de limba română. Interesul pentru muzica rock a scăzut exponențial în noul mileniu dar, am fost înconjurat în permanență, la evenimentele mele – emisiuni radio, programe de club sau festivaluri rock – de sute sau mii de tineri interesați de rock. Bineînțeles că pentru ei apare această trilogie rock.

Andrei Ruse: O istorie a rockului este la fel de importantă ca orice istorie. Fără ea, nu ne putem cunoaște rădăcinile. Nu putem învăța din ele și nu vom avea o identitate. Poate de aceea mulți susținători ai cărții au numit-o o carte esențială sau au sugerat că unele capitole ar trebui să intre în manualele școlare (Liviu Mihaiu, părintele „rock” Constantin Necula ș.a.). Este o carte de recuperare a valorilor în primul rând, capitol la care ducem mari lipsuri. Și doi, este o carte care scade nivelul ignoranței după lecturare. Pentru că nu trebuie să-ți placă neapărat rockul ca să te emoționeze istoria lui într-un stat comunist.

Care a fost reacția formațiilor cuprinse în volum? Au existat nemulțumiri, formații neincluse care și-ar fi dorit să apară în carte?

Nelu Stratone:  Am încercat să fiu echidistant, astfel că am prezentat în egală măsură atât trupele de care am fost atașat, cât și pe cele care mi-au fost indiferente. Normal că există diverse nemulțumiri. Ca să vă dau un exemplu, în urmă cu zece ani, am scris, la cererea lui Radu Lupașcu, producătorul dublu CD-ului „Semnal M – Ieri și azi”, broșura de prezentare a discului.

Ajuns la lansarea de la Cluj, constat că au fost invitați toți cei care cântaseră de-a lungul timpului în Semnal M… În jur de 60… Vă dați seama că după 2 – 3 pahare de palincă mi-au sărit în cap că nu au fost pomeniți în broșură. Unii activaseră în formație două – trei săptămâni, iar alții doar în sezonul estival, la mare. Bineînțeles că în istoria unei trupe apar doar muzicienii care au avut oarece performanță alături de trupă: imprimare de discuri, turnee și concerte importante,  premii la festivalurile rock, apariție în componența trupei timp de mai mulți ani. Așa că le-am demonstrat prietenilor de la Cluj că nu omisesem din prezentare decât vreo 3  foști componenți de la începuturile formației. Cam asta se întâmplă și cu trupele prezentate în carte.

În perioada 1965 – 1990, era destul de greu să obții componențele trupei. De multe ori, nici măcar pe discuri nu erau trecute, deoarece din momentul înregistrării discului și până la apariția sa cel puțin unul dintre componenți plecase ilegal din țară. După 1990, au existat mult prea multe publicații, astfel încât găsim portretele a zeci sau poate sute de trupe care nu au făcut mai nimic, așa că am rămas la criteriile prezentate ceva mai sus.

Andrei Ruse: Nu știu la Nelu, dar eu, ca editor și promotor al cărții, am avut parte numai de reacții pozitive. De la Nicu Covaci la Ilie Stepan, de la Mircea Vintilă la Mircea Florian, de la Timpuri Noi la OCS, nu a fost om din fenomenul acesta rock care să nu laude inițiativa noastră. Și zic de reacțiile față în față, de cele online nu mai vorbesc.

Desigur, că peste tot apar chibiți. A, stai domnule, ce muzică rock am avut noi de fapt? A, stai, că au fost doar 3-4 trupe ca lumea în perioada comunistă. A, stai că nu mai știu ce, pe dincoace și pe dincolo. Că n-a existat de fapt cenzură, lucru care m-a făcut să-mi dea lacrimile. De râs. Cum să emiți o asemenea inepție? Măcar ai bunul simț să răsfoiești cartea, primul volum mai ales, „Rock în timpuri noi”, care strict despre cenzură vorbește, înainte să ne arăți cât de neinformat ești. Însă numărul acestor „anteniști”, cum îmi place mie să-i numesc, este foarte mic, și fac parte din bineștiuta gașcă a nemulțumiților. Și nu îi reprezintă pe cei din formații, cum spuneam, care ne-au susținut în demersul nostru cu mare căldură.

Cartea este o adevărată enciclopedie, plină de informații utile și relevante pentru amatorii de rock. Ba chiar cred că ar fi utilă ca suport de curs la școlile de specialitate. Sunt cadrele didactice deschise unei astfel de colaborări?

Nelu Stratone:  Eu nu mi-am dorit să fac o enciclopedie ci, mai degrabă, un volum de analiză sociologică „rock vs. societate”, dar m-am gândit că trebuie să profit și de volumul informațional pe care-l aveam la dispoziție, din punctul meu de vedere unic în țară: ziare, reviste, discuri românești, unele editate și apărute pe piață, alte câteva sute needitate, rămase la stadiul de promo, tăieturi din ziare etc.

Nu mi-am dorit confruntări cu alți colecționari sau autori de volume rock. De altfel, sunt în relații foarte bune cu cei mai mulți dintre ei.  Ideea unui curs de muzică rock sau de istorie a muzicii rock în școli aparține Părintelui Necula, pe care l-am cunoscut cu prilejul lansării primului volum, „Rock sub seceră și ciocan”, la Sibiu, fiind preluată și de prietenul nostru, cunoscutul jurnalist Liviu Mihai. Sincer, nu am discutat niciodată cu un cadru didactic problema respectivă, dar am colaborat cu informații utile la licențele a două absolvente de Conservator, una din România și una din SUA.

Andrei Ruse: Sunt sigur că pe viitor cartea va fi baza multor cursuri și a multor documentare. Momentan însă, mergem doar spre public și încercăm să facem acest proiect cât mai cunoscut.

Volumul I al trilogiei, Rock sub seceră şi ciocan, acoperă perioada 1961 – 1990 a rockului românesc. La ce să ne așteptăm de la volumele următoare? Ce perioade vor fi abordate și ce formații vor fi evidențiate?

rock in timpuri noi, nelu stratoneNelu Stratone:  Mai avem vol. II, „Rock în timpuri noi” (care are în derulare o campanie de precomenzi și care va ieși pe la sfârșitul lui decembrie, început de ianuarie), și vol. III, „Rock în mileniul III” (titlu provizoriu). „Rock în timpuri noi” se referă la perioada 1990 – 2000, iar ultimul volum, la anii 2001 – 2016. Trupele longevive PHOENIX, COMPACT, IRIS, RIFF, PRO MUSICA, SURVOLAJ, HOLOGRAF, QUARTZ, TIMPURI NOI și multe altele se vor regăsi și în ultimele două volume. Am schimbat puțin maniera de prezentare, astfel că, la volumul II, partea de început va analiza cronologic perioada de referință. Prezint, de asemenea, case de discuri, studiouri de producție, posturi de radio și televiziune, publicații rock.  Apoi trupele vor fi prezentate individual în funcție de genul muzical practicat.

Andrei Ruse: Sunt unii cititori care ne-au spus că primul volum este de fapt cartea cea mai importantă din trilogie. Dar nu cred. Volumul al II-lea, care va apărea în curând, mi se pare „la fel de” esențial. Perioada tranziției, perioada post revoluției, a mineriadelor și a instabilității politice, toate acestea în fața unui rock tot mai slăbit și fără o direcție clară, sunt lucruri foarte interesante de urmărit și de analizat. Avem de fapt de-a face cu e o explozie și multe așteptări care se vor dovedi a fi iluzii. „Lupta” continuă de fapt, dar adversarii nu mai sunt foarte palpabili, nu mai țin de regim, de autoritate, ci de economie și de un public tot mai bulversat, care începe să aleagă comercialul. Despre asta este „Rockul în timpuri noi”, sau mai degrabă și despre asta.

Apoi volumul al III-lea, pe care îl pregătim pentru sfârșitul lui 2018, cred că va fi foarte emoțional. Pentru că aici apare #Colectiv(ul). Apare drama care l-a „înrăit” pe Nelu să termine aceste cărți și pe mine, ca editor, să le public. Dar mai mult vom discuta la timpul potrivit.

Ne puteți spune care este perioada care vă este cea mai dragă și, desigur, de ce?

Nelu Stratone:  Sincer, îmi este greu să răspund la această întrebare. Mă simt legat de anii ’60, atunci când cântam în formația SOLARIS și ascultam de zeci de ori benzile de magnetofon ca să scot textele care, bineînțeles, pentru cineva care studia la școală limba rusă, erau onomatopeice. Și totuși, concertele noastre erau incendiare tocmai pentru că muzica respectivă era cât de cât interzisă. Apoi de perioada în care am cunoscut din ce în ce mai mulți muzicieni rock, mă refer la anii ‘80, când stăteam seri întregi pe la Clubul T4 (Turturele) sau pe la terasele din centru: Grădinița, Lido, La Butoi sau Athenee Palace, unde, între două beri, aflam ce trupe au mai apărut, făceam schimb de discuri iar, câteodată, mai agățam câte o rockeriță.

Nu pot uita nici perioada de după ’90, când am făcut emisiuni la Radio Nova 22, Radio Tinerama, Radio România Tineret, Radio București și Radio România Actualități, unde am promovat peste 400 de formații, am scris articole pentru diferite publicații, precum Pop Rock & Show, Vox Pop Rock, Puls Rock, Music Report, am fost în juriu la festivaluri la București, Buzău, Câmpulung, Seini, Cluj și Sfântu Gheorghe sau am organizat evenimente în cluburi.  În concluzie, cam toate perioadele îmi sunt la fel de dragi.

Nelu Stratone

1975 – Nelu Stratone. Solaris

Cum arată rockul actual? Va fi el un punct de referință în istoria muzicii de gen?

Nelu Stratone:  Prin anii ’90, se părea că apariția indie rockului, a trupelor de rock alternativ sau a celor grunge sau hardcore va susține continuitatea muzicii rock prin modernizarea sa. Din păcate, în ultimii ani s-a constatat  că trupele apărute recent nu au un mesaj muzical care să fie bine recepționat de pubic.

Adolescenții sunt atrași de muzica electro cu toate curentele sale dansante, fanii de vârstă medie se pare că nu au încă timpul sau resursele necesare participării la marile evenimente. Iar cei de vârstă mai înaintată preferă să asculte albumele decât să meargă la concerte. În plus, evenimentele din ultimii doi – trei ani, legate de terorismul arab și sutele de spectatori uciși la evenimente rock au diminuat și mai mult numărul spectatorilor. În mod cert că va fi un punct de referință, cel puțin sociologic. Să nu uităm că în perioada 1960 – 2000 au existat zeci sau sute de milioane de oameni care au participat la evenimentele rock, și au cumpărat peste zece miliarde de discuri.

Cum vedeți viitorul muzicii românești și a rockului în mod special? Care pare a fi tendința?

Nelu Stratone:  Din nefericire pentru rockerii români, în prezent, interesul pentru muzica de acest gen a scăzut până la marginalizare. Există cluburi care, în funcție de trupele din program, adună la evenimentele rock între 50 și 500 de spectatori. Important este ca patronul clubului respectiv să realizeze că multe trupe din underground aduc mai mulți spectatori la un eveniment decât trupe considerate mari și foarte mari. Nu-mi dau seama ce ne va aduce viitorul. Nu sunt prea optimist, dar sper să existe pe undeva o scânteie care să declanșeze avalanșa care va readuce în prim plan interesul pentru muzica rock.

Puteți susține acest proiect interesant precomandând cartea, prin platforma CreștemIdei, unde puteți consulta propunerile de susținere și beneficiile aferente acestora: Istoria Rockului românesc (2): Rock în timpuri noi e cu siguranță o carte îndrăzneață, ce merită susținută!

# # # # # # #

Patricia Lidia

Inginer, femeie și mamă în viața reală, autor de texte pentru copii și jurnalist cultural neoficial în viața virtuală...

Postul precedent

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare