Imaginați-vă că e luni dimineață, nu v-ați terminat cafeaua și în căști încă răsună coloana sonoră a weekendului proaspăt încheiat, într-o ultimă încercare de a mai întârzia momentul acela în care trebuie să dați piept cu realitatea unei noi săptămâni de muncă. Și mai imaginați-vă o cititoare curioasă (adică eu, ca să fie mai ușor de vizualizat scena) cum vă întrerupe din reverie: ”Hey! Ești scriitor, nu? Tu ai scris cartea aia, Fetiș.” Ați face ochii mari, nu-i așa? Și tot ce ați apuca să întrebați, înainte să coborâți din lift, ar fi, probabil, același lucru pe care l-a întrebat și Horea Sibișteanu, autorul pățit din povestea noastră: ”Ai citit-o?”.

Nu am apucat să-i răspund atunci că am citit-o și că, mai mult de atât, mi-a și plăcut. Dar cum ne-am tot întâlnit întâmplător din ziua cu pricina (lucrăm în aceeași clădire de birouri, dacă nu e suficient de clar), următorul pas a fost să ne întâlnim și planificat, într-o pauză de masă și să vorbim pe îndelete. Ce-a ieșit, aflați din interviul de mai jos.

• Ce relație faină ai cu cei de la Nemira! Sau, cel puțin, așa pare din pozele și postările tale. Mă înșel?

O iau cu începutul începuturilor? (încuviințez cu entuziasm) M-am înscris la un atelier de scriere creativă și chiar m-am ținut de treabă, în sensul că m-am tot dus la întâlniri, astfel că adunasem un număr serios de povești. Nu făcusem un curs intensiv niciodată, cum era cazul cu aproape toți ceilalți participanți de acolo, care fie au fost la cursul lui Florin Iaru și Marius Chivu, fie la cel al lui Bogdan-Alexandru Stănescu și Cezar Paul-Bădescu. Când cei de la Friends for Friends au inițiat un program numit Bursa Prima Carte, niște fete de la curs cu care mă înțeleg foarte bine, m-au întrebat dacă nu vreau să aplic. Inițial, am fost reticent, dar au insistat: ”ai suficiente povești, multe dintre ele sunt bune, încearcă să le trimiți”. Am trimis, până la urmă. Bursa era coordonată de Marius Chivu și Florin Iaru, dar eu nu mă știam cu ei pe atunci. Adică, publicasem într-un număr din revista Iocan și vorbisem cu Florin Iaru prin mail-uri, întrucât trebuia să modific finalul povestirii ”Stalker” – de altfel, prima povestire din volumul ”Fetiș” (n.r. și preferata mea, trebuie să recunosc). Este una dintre primele povestiri scrise de mine. 

Așa, revenind. Organizatorii bursei au trimis invitații către toată lumea să vină la eveniment, mai puțin mie. Când am văzut asta, am zis că sigur nu sunt printre cei 10 aleși. Dar am luat bursa. Am mers la curs timp de șase luni. În fiecare lună ne întâlneam, lucram pe manuscrise, primeam feedback – ”schimbă aia, fă aia” – și, la final, am fost împărțiți în trei categorii: cei care au manuscrisul gata (aici erau 3 persoane), cei care mai au de lucrat peste vară la el, dar în toamnă ar putea să îl trimită la editură, și cei care mai au mult de lucrat. Eu eram în cea de-a doua categorie și mi-am luat tema în serios. Timp de șase luni mi-am tot luat notițe, ce aveam de făcut la fiecare poveste, am modificat totul; iar în toamnă am fost la o lansare de carte, la Raluca Nagy, și după lansare am ieșit la un pahar de vorbă, ocazie cu care Raluca îi spune lui Eli (n.r. Bădică, coordonatoarea colecției n’autor): ”El este Horea, e prieten cu mine, a fost finalist la bursa Prima Carte”. La care Eli îi răspunde că știe cine sunt, întrucât asta este meseria ei. I-am cerut adresa de mail, ca să pot să-i trimit manuscrisul, dornic să scap cât mai repede de toată povestea asta, să mi-o iau de pe suflet.

De ce zic asta? Există o întreagă poveste în spate. Timp de doi ani de zile am avut o depresie nasoală, cu medicamentație și tot tacâmul, iar textele respective fuseseră scrise în perioada aia. Tocmai mă mutasem în București, începeam un nou job și voiam să las în urmă Focșaniul, depresia, deciziile proaste luate în viață, tot. Am zis că închid capitolul și trimit la Nemira. De ce la Nemira? Tocmai pentru că este foarte fresh și asta îmi place. Toată echipa de acolo este una tânără, așa că m-am gândit că dacă e să iasă ceva, o să iasă ceva mișto.

Și știi ce îmi mai place? Îmi place că după ce am lansat cartea și am fost în turneu, toți prietenii mei care au fost la cursuri de scriere creativă și au un manuscris gata, au de gând să îl trimită tot la Nemira. Cred că e genul ăla de relație cu editorul pe care o vezi în filmele americane. De exemplu, am o poveste pe care am scris-o de curând și pe care vreau să o trimit la Iocan. Înainte de asta, m-am sfătuit cu Eli, pentru că era o chestie care simțeam eu că nu îmi iese și aveam nevoie de părerea ei. Cu toate că nu era un text din carte, m-a ascultat și mi-a zis să aștern ideea pe hârtie exact așa cum este ea conturată în capul meu. Am făcut asta și rezultatul a fost aproape perfect, am mai modificat foarte puțin după.

• Să înțeleg că rămâi dedicat prozei scurte în continuare. Nu te tentează să scrii un roman?

Nu știu dacă am încă maturitatea unui roman. E mult de lucru la un roman, îți trebuie fișe de personaje, îți trebuie… Îți spun sincer, am încercat. Am avut niște idei în cap și am încercat să scriu niște fragmente separate, care s-ar lega, oarecum, la un moment dat, dar până la urmă le-am folosit ca texte de sine stătătoare, la atelierul de scriere creativă. Nimeni nu s-a prins că sunt din același univers, pentru că prezintă perioade diferite.

Nu simt presiune acum să scot o a doua carte, chiar nu. Dacă atunci când o să le adun și o să le pun cap la cap iese un roman, bine, dacă nu, rămân la proză scurtă. Îmi trebuie răbdare ca să scriu un roman, răbdare să îl construiesc încetul cu încetul, să-i mai adaug povești, detalii. Eu cred în proza scurtă ca gen de sine stătător, deși toată lumea spune că este doar o tranziție spre roman. Dar uite că există autori care au scris doar proză scurtă și au luat și premiul Nobel pentru asta.

• Dar dintre toate povestirile scrise până acum – și nu mă refer doar la cele cuprinse în volumul ”Fetiș” – nu simți că ar avea vreuna potențial să fie dezvoltată într-un roman?

Nu cred. Tu ai văzut vreuna cu potențial de roman?

• Cum îți spuneam, mie mi-a plăcut mult Stalker. Deși, toate povestirile care se petrec în Japonia au un aer aparte, exotic și merită parcă, mai mult. Uite, mi s-a părut interesant conceptul de ”love hotel” (hotel pentru ședere de scurtă durată, al cărui scop principal este să asigure clienților un loc privat, sigur, pentru raporturi sexuale; numele provine de la ”Hotel Love”, din Osaka, construit în 1968), nu cred că l-am mai întâlnit până acum.

Mă fascinează faptul că fiecare cititor rămâne cu o altă chestie din poveștile astea japoneze. Tu mi-ai spus de love hotel, Marian Coman, care a fost în turneu cu mine, rămăsese fascinat de tot ritualul de înmormântare și nu-i venea să creadă că exact așa se petrec lucrurile. Bine, probabil că și mie, când am ajuns prima dată în Japonia și am aflat despre aceste love hotels, mi s-au părut un lucru wow, dar după aceea m-am obișnuit cu ele și mi s-a părut că sunt de acolo.

• După ce am aflat că tu chiar ai stat doi ani în Japonia, inevitabil am început să-ți citesc povestirile ca pe niște frânturi de jurnal. Cât este adevăr și cât este ficțiune în scrisul tău?

Cam toate prozele mele pornesc de la o bază reală, dar se duc, după aceea, în cu totul altă direcție. Baza aia reală poate să fie mai mult sau mai puțin importantă în poveste. Că tot spuneai că îți place ”Stalker”: nu-ți imagina că am urmărit vreodată pe cineva, nu. Dar eram odată în metrou și am văzut scena cu bătrâna care își face cruce și spune o rugăciune, pentru că îi este frică să meargă cu metroul. Mi s-a părut fascinant. M-am întors și m-am uitat prin vagon, dar am observat că nimeni nu îi acorda atenție. Mi-am zis atunci că dacă vreodată o să scriu despre episodul ăsta, nu am cum să o fac pe ea personaj principal, nu merge. Așa că m-am gândit la ce am făcut eu în momentul respectiv, la faptul că am vrut să văd cine a mai remarcat gesturile bătrânei. Atunci mi-a venit ideea: ce-ar fi să scriu despre un stalker, iar aceasta să fie scena în care personajele principale (stalkerul și persoana pe care o urmăresțe) să se întâlnească? Pentru că ei așa își întâlnesc privirile, când amândoi se uită la bătrână.

Poveștile din Japonia, la fel, pornesc de la o experiență mai mult sau mai puțin personală. ”Fetiș” pornește de la experiența unei prietene foarte bune care a trecut prin ceva de genul: a fost urmărită de cineva și era foarte panicată, doar că finalul este dus la extrem de mine, întrucât era prea cuminte.

• Deci, în principiu, prietenii și/sau cunoscuții tăi ar putea să se regăsească în povestirile tale.

Ah, da, dar i-am și anunțat. În ”Cocos”, de exemplu. Am un prieten căruia i s-a întâmplat ce povestesc eu acolo și l-am sunat și i-am zis ”vezi că am scris o poveste despre tine, apari în carte; este ok sau nu?” Mi-a cerut să vadă povestea mai întâi și apoi și-a dat acordul.

• Dar nu ai procedat și invers? Adică să nu le zici nimic și să aștepți să vezi dacă se recunosc și singuri în povestirile tale?

Ajungem și acolo. S-a întâmplat, sigur că da, dar nu cu cele din Japonia. Povestirile din Japonia pornesc, după cum spuneam, de la chestii care mi s-au întâmplat sau despre care am auzit. Da, am avut probleme cu poveștile din universul fabricii și, în special, cu ”Agrafa roz”.  Am primit mesaje de amenințare, mi s-a spus ca data viitoare când o să ajung în Focșani o să fiu bătut. De niște oameni frustrați, care lucrează într-o fabrică, și care au crezut că, dacă am plecat de acolo, am scris o carte despre mizeriile pe care le făceau. Ce-i drept, în ”Agrafa roz” am folosit niște nume reale, ale unor oameni cu care am lucrat într-o fabrică. Dar nu ei sunt personajele din carte, nu au nicio legătură. Cred că textul ăsta a apărut în avanpremieră când am lansat volumul, cineva l-a văzut pe Facebook, l-a citit și s-a panicat; s-a făcut o mare comisie cu toți cei din conducere, au fost obligați să citească volumul ca să vadă ce scrie despre ei.

• Mie mi se pare că dacă ajungi să stârnești reacții atât de puternice, fie ele pozitive sau negative, înseamnă că ai făcut ceva bine. Nu lași cititorii indiferenți.

Era foarte amuzant că ceilalți muncitori, care nu îi mai suportau pe cei din conducere, au cumpărat cartea doar de-ai naibii, pentru că știau că șefii erau împotrivă și apoi îmi scriau: ”Felicitări! Mă bucur că ai lansat cartea asta, și dacă vreodată mai vii prin Focșani – deși știm că nu ai cum, că te linșează ăștia – hai să ne vedem, să ne dai un autograf.” Mie mi s-a părut foarte amuzantă toată povestea asta.

• Păi și ai mai ajuns în Focșani de atunci?

N-am mai ajuns.

• Deci nu știi cât de serioase erau amenințările.

Nu, că a izbucnit alt scandal în fabrică după aceea și s-a uitat de ăsta.

• Uite un alt lucru care mi se pare fain – faptul că ți-ai plimbat ”Fetiș”-ul prin țară, unde le-ai vorbit liceenilor și studenților, nu s-a rezumat totul la lansarea din București.

Astea sunt cele mai mișto întâlniri. Să spunem că în fiecare oraș în care am fost mai cunosc pe câte cineva: vreun coleg de facultate, cineva rătăcit, o rudă. Lansarea de la bibliotecă/librărie este cea oficială. Dar întâlnirile cu liceenii (cu studenții nu-i chiar la fel) au fost foarte mișto. Cel puțin în Iași – am fost la trei licee din Iași – veneau cu atâtea întrebări și erau atât de dornici să citească! Unii dintre ei citiseră deja cartea, pentru că erau anunțați din timp despre eveniment, alții nu o citiseră, dar au venit oricum, curioși să întâlnească un autor contemporan. După ce citeam câteva fragmente, în cadrul lecturilor, veneau cu întrebări, erau foarte interesați.

• Bine, cartea are și un titlu incitant. Combinat cu coperta, cam atrage atenția.

Asta a fost și intenția editurii. Titlul original al manuscrisului era ”Fabrica”. Editura a venit cu trei propuneri; m-am gândit bine și am ajuns la concluzia că dacă vreau să vând – și, până la urmă, asta e ideea, cartea este un produs care trebuie să ajungă la oameni – varianta aceasta de titlu este cea mai bună alegere.

• ”Fetiș” este și despre sex, dar nu exagerat. În schimb, mi se pare că nu este deloc despre dragoste.

Mi-a mai spus cineva lucrul ăsta. Chiar Cristina Bogdan, profesoară la Litere – am avut o întâlnire cu studenții de la Litere la Lectoriada – mi-a spus același lucru, cum că în cartea asta există foarte multă supărare și dezamăgire, nu există dragoste, dar există foarte multă prietenie. Eu zic că există și dragoste. În povestea despre cei doi tipi care se despart, acolo a fost dragoste, la un moment dat.

Nu stau eu bine la capitolul ăsta, dragoste, și poate de aceea.

• În cazul tău, scrisul funcționează ca terapie? Te-a ajutat să treci peste momentele grele din viață?

Da. Eu sunt o persoană foarte pozitivă, de felul meu. Toate mizeriile, toate răutățile le bag în povestirile astea, mai distrug un personaj. Sincer, îmi place să găsesc o temă care știu că șochează și ridică 7000 întrebări. Și toată lumea să mă întrebe ”Cum ți-a venit ideea asta?”. Nu știu, mi-a venit, pur și simplu.

• Am evitat mult timp să citesc proză scurtă – și mai ales proză scurtă românească – pentru că din experiența mea (limitată, e drept), majoritatea povestirilor se termină… și nu prea. Nu am o problemă cu finalurile în coadă de pește în cazul romanelor, acolo am timp suficient să mă familiarizez cu personajele, să îmi creionez propriul scenariu, astfel încât să pot să continui povestea. Dar cum proza scurtă nu îmi oferă nici timpul, nici detaliile necesare pentru a duce povestea mai departe, prefer un final tangibil, o concluzie clară. În cazul povestirilor tale, mi-am primit finalul dorit, nu m-ai lăsat pradă incertitudinilor.

Da, dar tu știi cât de greu este să scrii asta? Există un final pentru că toate textele astea au trecut prin mai multe mâini. Prima dată au fost comentate la atelierul de scriere creativă, unde mi s-a spus ce să mai modific, la ce să mai lucrez. Apoi, o parte, la Bursa Prima Carte, unde chiar am lucrat pe ele. Mi s-a spus ”ai o problemă cu finalul ăla, hai să încercăm să facem ceva” sau ”mai taie din personaje” sau ”nu merge la persoana I, folosește persoana a III-a” sau invers ”nu merge la persoana a III-a, scrie la persoana I”, ”schimbă-i timpul, nu merge la trecut, fă-o la prezent”. Eu, neavând în spate cursul intensiv, nu știam lucrurile astea. După doi ani și jumătate de ateliere și de citit cărți despre scrierea creativă, am început să le simt și eu. La început nu aveam habar nici de concordanța timpurilor, mi se părea normal să încep la trecut și să termin la prezent. Nu înțelegeam ce nu e bine. Dar am început să-mi citesc textele cu voce tare, după ce le scriam, și îmi dădeam seama că zgârie pe creier, așa că le rescriam.

• Chiar te-au ajutat cursurile astea de scriere creativă, din câte observ. Și nu doar pe tine, mi se pare că, dintre cei care au urmat aceste cursuri, mulți au ajuns să fie publicați, la diverse edituri.

Da. Și mai urmează, să știi.

• Plus că mi se pare că sunteți foarte uniți și că vă susțineți reciproc la lansări, ba chiar stați cuminți la coadă pentru autografe.

Exact. Asta spunea și Florin Iaru (l-am avut invitat la lansarea mea), că i se pare fascinant că autorii din generația asta nouă se cunosc între ei și se susțin unii pe alții. Probabil și pentru că ne știm de la cursurile de scriere creativă.

Am fost recent la lansarea unei integrale de proză scurtă, în care erau publicate și două persoane pe care le cunoșteam. M-am dus la lansare, dar am întârziat. Locurile din față, ca de obicei, nu erau ocupate. Tot Iaru era invitat, așa că mi-a făcut semn să stau în față când m-a văzut. Și cum stăteam eu așa, în primul rând, mă întreabă Iaru: ”Dar tu ce cauți aici? Tu nu ai nicio poveste în cartea asta, nu?” Și se întoarce către invitați, le spune cine sunt și cât de fain este că ne susținem.

Cum să nu ne susținem? Eu chiar îi bat la cap pe unii să-și trimită manuscrisul la edituri.

• Ce citești în momentul de față?

Acum citesc ”O cameră doar a ei”, de Virginia Woolf și înainte de asta am citit-o pe Diana Bădica, cu ”Părinți”, dar și pe nigeriana Ayọ̀bámi Adébáyọ̀, cu ”Rămâi cu mine”. După asta vreau să citesc cartea apărută la Black Button Books, ”Dragă Virginia. Scrisori din țara mea”, care reunește o serie de scrisori pentru Virginia Woolf. Apoi o am pe listă pe Tara Skurtu și urmează și Veronica D. Niculescu cu ”Toți copiii librăresei”. Mi-am promis că timp de trei luni voi citi doar cărți scrise de femei, indiferent de naționalitate.

Planuri mari, într-adevăr, dar daca e să avem ceva în perioada aceasta, avem timp de citit. Lecturi multe și plăcute!

Comandă cartea Fetiș
la Cartepedia, aici, la Libris, aici, sau la Elefant, aici >>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

#featured #fetis #florin iaru #horea sibisteanu #interviu #Marius Chivu #nemira #povestiri #proza scurta #scriere creativa