Ziua ȋn care Dumnezeu a fost prin oraş, de Adrian-Petru Stepan (fragment în avanpremieră)

Ziua ȋn care Dumnezeu a fost prin oraş, de Adrian-Petru Stepan (fragment în avanpremieră)

de / July 25th, 2019 / 138 vizualizari

Ziua ȋn care Dumnezeu a fost prin oraş, de Adrian-Petru Stepan (fragment în avanpremieră)Luna august va aduce fanilor scriitorului timișorean Adrian-Petru Stepan o nouă carte inedită: Ziua ȋn care Dumnezeu a fost prin oraş.

Amintirile revin atunci când e nevoie de ele… Un tânăr procuror rememorează însângeratul 17 decembrie 1989. În acea zi, copil fiind, pornise prin Timiṣoara asediată să îṣi salveze tatăl arestat de miliṭie fiindcă îi găsiseră în sacoṣă dulciurile trimise pentru Crăciun de fratele său fugit în Franṭa.

Autorul rememorează aventura zilei de 17 decembrie 1989, cȃnd fusese doar un copil de nouă ani care plecase cu tatăl său pentru a ridica pachetul de Crăciun venit de la o rudă din Franţa. Numai că miliţienii ȋi arestează părintele, iar el, scăpat din mȃinile lor, decide că trebuie să ȋl elibereze din ȋnchisoare. „M-am ridicat de pe colţul de bancă şi mi-am şters lacrimile. Nici Skoda aceea din povestirile tatei nu se dăduse bătută. Cu siguranţă, şi ȋnchisoarea unde ȋl ţineau pe el avea o a doua poartă. Toate locurile au două intrări, cu excepţia capcanelor.”
În drumul său e ajutat de o colegă a părinţilor săi, un libian stabilit ȋn Timişoara şi un fost angajat al Securităţii. Totul ȋn atmosfera sumbră a celei mai sȃngeroase zile a Revoluţiei din decembrie ’89.

Trecȃnd acel pod m-am simţit cumva eliberat. Doamna Mimi era frumoasă, apartamentul său era cald şi plin de arome, ȋnsă era o lume mică şi ȋnchisă, ȋn care voinţa doamnei blonde cu privire azurie trebuia respectată ȋntocmai. Cred că a fost prima dată cȃnd am ȋnţeles că unele bucurii nu vin decȃt la pachet cu tristeţea.

Fiecare personaj vine cu povestea sa, o ipostază a libertăţii şi a pierderii sale. Nasser trecuse prin experienţa războiului şi a radicalizării prietenilor săi. Istoria tovarăşului ofiţer Crăciun e cheia ȋnţelegerii istoriei ultimei jumătăţi de veac, dar şi a libertăţii tatălui.

S-au ȋntȃmplat multe lucruri rele. Dar sunt fericit! Nu ştiu nici eu de ce. O fi pentru că merg să ȋl salvez pe tata şi asta e o aventură extraordinară?… O să am ce povesti cȃnd o să fiu de vȃrsta dumneavoastră. Şi am maşinuţa asta frumoasă pe care mi-am dorit-o atȃt! Ar fi fost bune şi ciocolatele alea, dar măcar mi-a rămas ea… am auzit povestea aceea a lui Nasser… rar auzi ceva aşa de frumos. Şi am urcat ȋn Renaultul lui. Putea fi o zi plicticoasă, dar nu e. Doar să ȋl salvăm pe tata şi va fi una din cele mai frumoase zile ale mele. Cu toate supărările ei.

O poveste formidabilă în care cenuṣiul ultimului decembrie comunist se risipeṣte, iar copilul, alături de jucăria sa, o Skoda veche, trăiesc o aventură spusă cu sufletul la gură, în stilul cu care autorul ne-a obiṣnuit deja în Heruvim.

O metaforă despre copilărie, dragoste, speranṭă ṣi libertate, dar, mai ales, despre lupta de a nu le pierde odată cu vârsta.

Cartea va fi publicată de editura Libris Editorial și va fi disponibilă în librării începând cu luna august.

Ziua ȋn care Dumnezeu a fost prin oraş,
de Adrian-Petru Stepan
(fragment în avanpremieră)

 

– E groaznică statuia aia! am spus ȋncet, grăbind pasul.

Tata a ȋnceput să rȃdă. Nu ştiu cum auzise vorbele mele şoptite ȋn gălăgia făcută de tramvaiul care trecuse pe lȃngă noi. Şi-a ȋntors privirea ȋnspre clădirea ȋnaltă de la colţul pieţei, pe a cărei coamă se găsea statuia ruginită a unui bărbat ce ridica mȃna dreaptă ȋnspre cer ȋn vreme ce ȋn stȃnga ţinea ceva ce semăna cu o armă.

Cine o fi avut ideea ȋngrozitoare de a cocoţa acolo acea monstruozitate care putea să se arunce oricȃnd asupra unui copil de nouă ani?!

– E un zeu, mi-a răspuns aplecȃnd uşor capul spre mine. Hermes, păzitorul negustorilor, al poştaşilor şi al hoţilor… Un zeu bun de gură.

– De ce a trebuit să ȋl pună acolo să sperie copiii? Toţi zeii sunt urȃţi?

– Dar nu e urȃt. E o statuie a unui bărbat, pȃnă la urmă. Şi are un coif pe cap, care e un simbol al zeului. Eu nu mai ştiu de ce are el coiful, dar grecii ştiau şi, pentru ei, simbolurile erau esenţiale. Nu eşti tu obişnuit să vezi asemenea fiinţe cocoţate pe clădiri. Îţi imaginezi că poate veni spre tine, nu? Şi, dintr-atȃta lume, chiar de tine crezi că se va lua!?

– Zeii ar face rău oamenilor?

Tata mă trase ȋn ultima clipă din faţa unei matahale care se uita fix ȋnspre podul de peste Bega de unde veneam noi şi, probabil, gȃndindu-se la jumere care să ȋi umple burdihanul de sub geaca ȋntinsă pȃnă la plesnit, nu mă zărise. Cu siguranţă m-ar fi trȃntit pe caldarȃm dacă tata nu era atent. I-ar fi spus cȃteva vorbe grele ăluia dacă nu ar fi fost dus pe gȃnduri din cauza ȋntrebării mele.

– Păi zeii se spune că ne-au creat pe noi. Aşa că noi nu putem să ȋi acuzăm că sunt răi fiindcă nu ȋi putem ȋnţelege… Aşa, ȋntre prieteni… Să ştii că sunt zei buni şi zei răi. La fel, cȃteodată, chiar şi pe cei mai buni zei s-ar putea să ȋi considerăm tare neȋnţelegători şi răi. Aşa cum mai zici şi tu de mine cȃteodată.

M-am ȋntors iarăşi către statuia de pe acoperişul palatului. Acum era destul de departe, iar noi urma să facem dreapta la colţul pieţei şi să scăpăm definitiv de ameninţarea sa zeiască.

– Să vezi tu garguie din oraşul unchiului Nicolas, mi-a zis tata franţuzind ironic numele fratelui său ȋn ȋncercarea de a alunga teama care ȋncă mă stăpȃnea.

– Garguie? Ce urȃt sună… Trebuie să fie ȋnfiorătoare.

– Da, chiar sunt ȋnfiorătoare. Creaturi monstruoase care sperie alte creaturi rele, să nu cumva să le dea prin cap să se apropie de casele pe care ei le păzesc. Crezi că o fi pus şi unchiul vreunul ȋn pachet?

Mergeam cu tata să luăm pachetul pe care unchiul Nicolae, ajuns la Paris după ce plecase din Timişoara cȃnd eu eram micuţ de nici nu mi-l aminteam, ni-l trimitea ȋnaintea fiecărui Crăciun. Una sau două cutii mari cu bunătăţi şi maşinuţe colorate, cȃteodată cu telecomandă. Ritualul deschiderii lor şi al surprizei descoperirii cadourilor era mai palpitant pentru mine decȃt apariţia lui Moş Crăciun, indiferent cȃt de generos i-ar fi fost sacul. Nu ştiu de ce, Moşul nu reuşea niciodată să aducă jucării atȃt de colorate şi interesante precum ȋmi trimitea unchiul. Probabil inginerii care făceau jucării ȋn fabrica Moşului din Republica Socialistă Romȃnia erau aproape de pensie şi nu mai ştiau ce ȋi interesa pe copiii de azi. Asta presupunȃnd că mai exista Moş Crăciun… O dilemă ȋncă nerezolvată pe de-a-ntregul, aşa că apariţia unui gargui ȋnfiorător dintre ciocolate şi jucării nu ȋmi surȃdea deloc.

– Unchiu’ nu ar face aşa faze urȃte unui copil, am spus sigur pe mine. Mai ales mie.

– Da, sigur. Şi nici Ion nu ar aduce cu el un gargui.

– Bineȋnţeles. L-ar fi luat miliţia la graniţă.

– Dacă nu i-ar fi mȃncat garguiul pe grăncieri.

Tata se puse iarăşi pe rȃs.

Ion era unul dintre colegii lui. Ai mei şopteau cȃteodată lucruri urȃte de maică-sa, că lucra la Securitate şi ȋi făcuse pe mulţi să ȋnfunde puşcăria, iar taică-su era un fel de ambasador ȋn Franţa chiar ȋn oraşul unchiului, aşa că anul acesta nu mai trebuia să se ducă cineva la poştă să ia pachetele, le adusese el cu Dacia sa Break neagră.

Speram ca tata să nu ȋşi amintească iar de biata lui Dacie. De dimineaţă, o găsise cu parbrizul spart şi cu un ditamai pietroiul pe bordul pe care ȋl dădea mereu cu un ulei parfumat care, spunea el, protejează plasticul de crăpături. O descoperisem cȃnd coborâsem cu el şi cu mama pentru a o duce pe ea la spital fiindcă trebuia să intre de gardă pȃnă luni dimineaţa.

Tata ȋnjurase rău, dar s-a calmat repede cȃnd mama i-a zis că mai erau şi altele la fel. „Săracii oameni a trebuit să se apere de nenorociţii ăştia de lachei ai lui Ceauşescu!”, după care a adăugat ȋncet, probabil pentru a nu o auzi eu: „Mia m-a sunat de dimineaţă: au adus ȋmpuşcaţi la noi la spital. O să fie zile rele!”

Mie ȋmi plăceau ȋntȃmplările pe care adulţii le spuneau ȋn şoaptă. Tot ceea ce e secret, copiilor le stȃrneşte curiozitatea şi imaginaţia, iar de „ȋmpuşcaţi” nu mai auzisem pȃnă atunci ȋn realitate. Împuşcături văzusem ȋn filmele cu cowboy, la cinematograful din cartier, după ce luminile se stingeau şi ecranul alb se colora în deşert şi munţi golaşi pe ale căror poteci veneau călăreţi ȋnarmaţi, cu priviri dure. Deci lumea aceea magnifică se mutase din America ȋn oraşul nostru.

Asta ȋnsemna că trebuie să fie şi soldaţi prin oraş, poate şi tancuri. Poate o să văd lupte adevărate!

Ion stătea ȋntr-o casă veche, aproape de sinagogă. Iubeam să ȋl vizităm fiindcă ȋmi plăcea cartierul acesta vechi, cu parcul ȋn care se afla cinematograful ȋn care nu intrasem niciodată şi, mai ales, clădirea aceea ciudată, misterioasă, dar care mă fascina: biserica evreiască. Era mai mereu ȋnchisă şi mie ȋmi plăcea să ȋmi fac de lucru ȋn jurul ei, deşi alor mei nu le plăcea să mă aştepte cȃnd alergam pe scările sale crăpate, prefăcȃndu-mă că nu aud chemările lor iritate de timpul pierdut acolo fără vreo noimă.

Mȃna tatei a tresărit. Cred că ȋi văzusem amȃndoi pe cei patru soldaţi de lȃngă Aro-ul acela, model nou. Arătau altfel decȃt cei pe care ȋi ştiam eu, cu căştile mari şi mantalele lungi şi largi. Erau mai ameninţători. Aveau ceva din acei cowboy ȋmbrăcaţi ȋn haine ȋnchise la culoare, cei răi.

Mie ȋmi plăceau maşinile de armată și mă bucuram că acum era vopsit ȋn culori de camuflaj şi ultimul model de Aro: arăta ca ȋn filmele americane de război.

– Nu o să mă fac niciodată soldat!, am zis parcă fără să ȋmi dau seama. Deşi ȋmi plăceau maşinile de război, hainele militarilor ȋmi dădeau fiori. Şi, mai ales, trebuia să fie groaznic să faci numai ce ȋţi ordonă alţii.

Eu voiam să mă fac explorator. Cȃt au rȃs ai mei cȃnd au auzit această dorinţă!…

– Ăştia nu sunt soldaţi, sunt securişti, mi-a şoptit tata. Nu te holba aşa la ei, nu am chef să dau explicaţii.

Am pus privirea ȋn pămȃnt şi am grăbit pasul. În ultimele zile auzeam tot mai des cuvintele astea: „securist”, „securitate”, iar tonul vocilor alor mei cȃnd le rosteau era plin de scȃrbă şi furie.

Un tramvai a trecut zgomotos pe lȃngă noi şi am simţit un nod ȋn stomac. Astăzi era o zi neobişnuită care dorea cu tot dinadinsul să ȋmi strice fericirea descoperirii cadourilor de la unchiul. Îmi spusese la telefon că mi-a căutat preferatele: o maşină Porsche cu telecomandă şi o maşinuţă de fier Skoda 1000, aşa cum mai văzusem doar una singură ȋn oraş.

Doamne, cȃt iubeam maşinuţele de fier! De ce or fi fost atȃt de apreciate chiar şi atunci cȃnd nu trăiam ȋntr-o lume de plastic?

Cȃnd am zărit clădirea ȋn care se găsea apartamentul lui Ion am ȋnceput să sar de pe un picior pe altul. Tata de-abia mă strunea să nu o iau la goană. Aşa mi-aş fi dorit să ne mutăm şi noi ȋntr-o casă veche. Blocurile noi nu aveau deloc mister, iar mie ȋmi plăcea să descopăr locuri nemaipomenite.

Ne-a ȋntȃmpinat soţia lui, o doamnă mereu surȃzătoare, dar care acum ne-a salutat formal şi ne-a poftit ȋnăuntru, ȋn sufrageria cu o masă mare.

Îmi plăcea nespus la ei fiindcă ȋn mijlocul „salonului”, cum ȋi spunea bunica ȋncăperii principale din apartamentele vechi, trebuia să urci o treaptă. Era o ȋncăpere mare, cum nu vedeai ȋn blocurile noi, ȋmpărţită cumva ȋn două fiindcă a doua parte a ei se găsea mai sus cu cȃţiva centimetri de restul odăii, iar ȋn partea de sus se găsea acea masă mare, cu multe scaune, şi o comodă pe care era un televizor color, iar dedesubtul său un video, obiectul cel mai rȃvnit ȋn acea vreme.

– Frate-tu ȋţi transmite mulţi pupici, ȋi spuse Ion tatei şi ȋl sărută formal pe amȃndoi obrajii. Iar ţie, flăcăule, multe bombonele, mi se adresă mȃngȃindu-mă enervant pe cap.

– Îţi mulţumim că ni le-ai adus, ȋi răspunse tata cu aceeaşi efuziune teatrală. Sper că nu te-au luat la ȋntrebări la graniţă!

– Ei, ca ȋntotdeauna, dar m-am descurcat, ȋţi dai seama!… Doar mă cunoşti de atȃta vreme.

Lȃngă masă erau două cutii deschise de la care nu ȋmi puteam desprinde privirea. Tata a despăturit cele două plase de rafie ȋn care urma să ȋncarce conţinutul miraculos.

– N-ai venit cu maşina? s-a mirat Ion.

– Nu. Am găsit-o azi dimineaţă cu parbrizul spart. S-a ȋntȃmplat azi-noapte.

– Da, mi-a zis nevastă-mea că se ȋntȃmplă lucruri ciudate. Eram ultimii care am rezistat Occidentului. Nu le place americanilor să mai rămȃnă comuniştii la putere, nici măcar ȋn partea asta de lume. Bogaţii se tem că vor rămȃne fără averi. O să ne facă şi pe noi colonie, acum că ruşii s-au retras.

Tata luă o cafea şi două ciocolate şi le puse pe masă. „Pentru voi, cu multe mulţumiri!”, ȋi spuse lui Ion. Pe urmă, ȋncepu să pună cadourile ȋn plase. Eu mă ȋnfiinţasem deja printre mȃinile lui şi căutam cele două maşini.

Prima a apărut Porsche-ul, colorată ȋn alb-roşu-albastru, plină cu abţibilduri pe care scria „Martini” şi „Rothmans”. De-abia aşteptam să o scot din cutie, să ȋi pun bateriile şi să o las să accelereze printre mobile, chiar dacă, la fel ca ȋntotdeauna, bateriile vor ţine prea puţin pentru ȋnflăcărarea mea, iar cele pe care le găseam la noi vor curge ȋncă de-a doua zi după ce le voi pune ȋn maşină.

Nu o vedeam pe cealaltă, Skoda 1000, pe care unchiul se chinuise să o găsească fiindcă „nimeni de pe aici nu apreciază maşinile comuniste”, după cum ȋmi spusese el la telefon. Oare de ce lucrurile cele mai dorite se lasă atȃt de aşteptate?

Tata terminase de mutat cadourile ȋn plase şi Skoda nu se arătase. Mă privi lung, cu faţa roşie şi se ridică nervos.

– Ioane, nu ai văzut o maşinuţă mică, de metal? O Skoda albastră?

Colegul său făcu o mutră mirată. Prea mirată pentru cineva care nu avea habar cu adevărat de ce se ȋntȃmplase.

– O fi că a ȋnşfăcat-o drăcuşorul meu?

Trecu ȋn bucătărie, de unde se auzi vocea nemulţumită a soţiei sale. Băiatul lui, care nu ȋmi plăcea defel, părea că nu e acasă. Altfel ar fi apărut pentru a-mi scoate limba şi a-mi fura din cadouri.

Apăru după cȃteva secunde ţinȃnd ȋn mȃnă Skoda.

– Asta e? mă ȋntrebă ȋntinzȃndu-mi-o fără să mă privească.

Am luat-o imediat. Aş fi vrut să o desfac eu din cutie, dar era atȃt de frumoasă şi aşa, fără ambalaj, iar eu atȃt de bucuros că o găsisem, după ce trecusem prin clipe tragice, iar gȃndul că nu o voi mai vedea vreodată nici nu mai conta.

Am ascuns-o adȃnc ȋn buzunarul puloverului. Aveam acum o umflătură la burtă, dar maşinuţa era sigur a mea şi nimeni nu mi-o mai putea lua.

Tata mi-a dat geaca grăbit şi fără o vorbă. Acum Skoda era chiar sigilată ȋn burta mea.

Am ieşit. Parcă afară atmosfera era mai caldă decȃt ȋn acel apartament care, odată, mi se păruse aşa de fain.

– Au tăiat fiecare pungă de bomboane la fund. Au scos din ele şi le-au lipit! a mȃrȃit tata. Cȃt l-a ajutat frate-miu… Un nenorocit tot nenorocit rămȃne. Fiu de securist, fără scrupule!

Cartea va fi publicată de editura Libris Editorial și va fi disponibilă în librării începând cu luna august.

# # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare