Biblioteca din Paris

Biblioteca din Paris (fragment în avanpremieră)

de / June 6th, 2020 / 311 vizualizari

Vă anunțăm apariția unui nou titlu de neratat în colecția Blue Moon a editurii Litera – Biblioteca din Paris, de Janet Skeslien Charles. Cu aşa titlu (bibliotecă? Paris?) şi aşa copertă (Paris din nou), se înţelege de la sine nerăbdarea cu care aşteptăm această carte. Şi dacă tot nu sunteţi convinşi că merită citită, avem pentru voi un fragment în avanpremieră.

Paris, 1939. Tânăra și ambițioasa Odile Souchet are tot ce și-a dorit: iubitul ei este un ofițer de poliție arătos, iar slujba de la Biblioteca Americană din Paris este visul vieții ei profesionale. Dar când naziștii mărșăluiesc în orașul ei, Odile poate pierde tot ce are mai drag, inclusiv mult iubita ei bibliotecă. Împreună cu mai multe bibliotecare, Odile devine membră a Rezistenței și luptă cu armele pe care le are la îndemână: cărțile. Dar când războiul se termină, în loc de libertate, Odile are parte de amărăciunea unei trădări incredibile.

Biblioteca din Paris


Montana, 1983. Lily este o adolescentă singuratică, în căutarea unei vieți mai palpitante în orășelul ei din Montana. O vecină în vârstă, care trăiește izolată, îi stârnește interesul. Pe când Lily descoperă mai multe despre trecutul misterios al vecinei, află că împărtășesc amândouă dragostea pentru literatură, că au aceleași visuri și că sunt geloase pe aceleași lucruri, fără să bănuiască secretul întunecat care le leagă.
Un roman foarte bine scris, care explorează consecințele alegerilor noastre și ale relațiilor care ne fac să fim cine suntem, Biblioteca din Paris prezintă eroismul extraordinar care se poate regăsi uneori în locurile cele mai liniștite.

„O imagine mai puțin cunoscută a Franței în timpul celui de-al Doilea Război Mondial care le va plăcea bibliofililor din întreaga lume. Chiar de la primele pagini m-am îndrăgostit de personajele Odile și Lily, cu luptele interioare și succesele lor. Produsul unei cercetări meticuloase, Biblioteca din Paris este o lectură irezistibilă, extrem de convingătoare.“ – Fiona Davis  

Janet Skeslien Charles este autoarea cărții premiate Moonlight in Odessa, care a fost publicată în zece limbi. Scrierile ei de mai mică întindere au apărut, printre altele, în revista literară Slice și în antologia Montana Noir. Janet a devenit interesată prima oară de incredibila poveste adevărată a bibliotecarilor care l‑au înfruntat pe nazistul „Protector al bibliotecilor“ când a lucrat în calitate de manager de proiecte la Biblioteca Americană din Paris. Romanul ei, Biblioteca din Paris, va fi publicat în douăzeci de limbi. Autoarea își împarte timpul între Montana și Paris.

Cartea este disponibila pe siteul editurii Litera.

Biblioteca din Paris, de Janet Skeslien Charles (fragment în avanpremieră)

Traducere din limba engleză și note: SIMONA SĂSĂRMAN

Odile

Capitolul 1

Paris, februarie 1939

Numerele îmi pluteau în jurul capului precum stelele. 823. Numerele erau cheia unei vieți noi. 822. Constelații ale speranței. 841. Seara târziu în dormitorul meu, dimineața, în drumul pe care‑l străbăteam ca să cumpăr croasanți, serii, unele după altele – 810, 840, 890 – mi se formau în fața ochilor. Reprezentau libertatea, viitorul. Împreună cu numerele studiasem istoria bibliotecilor, începând cu anul 1500. În timp ce în Anglia Henric al VIII‑lea era ocupat să‑și decapiteze nevestele, regele Francisc al Franței își moderniza biblioteca, la care le‑a dat acces învățaților din vremea lui. Această colecție regală a reprezentat începutul Bibliotecii Naționale. Acum, la biroul din camera mea, mă pregăteam pentru interviu, recapitulând pentru ultima oară notițele despre Biblioteca Americană: fondată în 1920; prima din Paris care a permis accesul direct al publicului la rafturile cu cărți; abonați din 30 de țări, un sfert dintre ei fiind francezi. Învățasem bine aceste date și informații, sperând că aveau să mă facă să par profesionistă în ochii directoarei.

Am plecat în pas întins din apartamentul familiei mele de pe întunecata stradă Roma, vizavi de gara Saint Lazare, unde locomotivele tușeau fum. Vântul îmi smulgea șuvițele de păr, iar eu îmi înghesuiam cârlionții la loc sub beretă. În depărtare, vedeam domul ca de abanos al bisericii Saint‑Augustin. Religie, 200. Vechiul Testament, 221. Iar Noul Testament? Am așteptat, dar nu mi‑am amintit numărul. M‑am înfuriat pentru că uitasem lucruri simple. Mi‑am scos carnetul de notițe din poșetă. A, da, 225. Știam.

Partea mea preferată din biblioteca școlară a fost clasificarea zecimală Dewey. Concepută în 1873 de către bibliotecarul american Melvil Dewey, folosea zece categorii de organizare a cărților pe rafturi, în funcție de subiect. Exista un număr pentru orice, ceea ce îi permitea oricărui cititor să găsească orice carte în orice bibliotecă. De exemplu, maman se mândrea cu 648‑ul ei (gospodărie). Papa n‑ar fi recunoscut, dar chiar se bucura de 785 (muzica de cameră). Fratele meu geamăn era mai degrabă o persoană 636.8, în timp ce eu preferam 636.7 (pisici și câini).

Am ajuns pe marele bulevard, unde, pe locul unui cvartal, orașul își lepădase mantaua de clasă muncitoare și îmbrăcase o blană de nurcă. Mirosul aspru de cărbune se risipise, înlocuit de mirosul dulce, de iasomie, al parfumului Joy pe care‑l răspândeau femeile care se delectau privind în vitrine rochiile Nina Ricci și mănușile de piele verde smarald marca Kiesler. Pe măsură ce mergeam, am depășit niște muzicieni care ieșeau dintr‑un magazin care vindea partituri mototolite, am trecut de ușa albastră a unei clădiri baroce și am dat colțul, intrând pe o stradă îngustă. Știam drumul pe dinafară.

Iubeam Parisul, acest oraș al secretelor. Precum coperțile cărților, unele de piele, altele de pânză, fiecare ușă pariziană ducea spre lumi nebănuite. Se putea ca în curți să dai peste un pâlc de biciclete sau peste un portar grăsuț, cu o mătură în mână. În cazul Bibliotecii Americane, ușa masivă de lemn se deschidea spre o grădină secretă. Poteca încadrată pe o latură de petunii, iar pe cealaltă – de o peluză, era presărată cu un pietriș alb care‑mi scrâșnea sub picioare în timp ce‑mi conducea pașii către clădirea din cărămidă și piatră. Am trecut pragul pe sub steagurile francez și american ce fluturau unul lângă altul și mi‑am agățat haina în cuierul șubred. Trăgând pe nări cel mai plăcut miros din lume – amestecul dintre izul putred al volumelor mucegăite și mirosul paginilor de ziar proaspăt ieșite de sub tipar, m‑am simțit ca și cum m‑aș fi întors acasă.

Ajunsă un pic cam prea devreme pentru interviu, am trecut pe lângă recepție, unde veșnic binedispusul bibliotecar îi asculta pe abonați. („Unde pot să găsesc o friptură bună?“ a întrebat un nou‑venit încălțat cu cizme de cowboy. „De ce să plătesc amenda când eu nici măcar n‑am terminat cartea?“ s‑a stropșit certăreața madame Simon). Am intrat în tăcerea confortabilei camere de lectură.

La o masă de lângă fereastra în stil franțuzesc, profesoara Cohen, cu o elegantă pană de păun înfiptă în coc, era absorbită de lectura unui ziar; domnul Pryce‑Jones medita la articolele din Time în timp ce pufăia din pipă. În mod normal aș fi salutat, dar, emoționată din pricina interviului, mi‑am căutat refugiul în rafturile mele preferate de cărți. Îmi plăcea să fiu înconjurată de povești, și de cele străvechi, și de cele publicate abia cu o lună în urmă.

M‑am gândit să caut o carte pentru fratele meu. Din ce în ce mai des, la orice oră din noapte, auzeam zgomotul mașinii de scris a lui Rémy. Dacă nu scria articole despre felul în care Franța ar fi trebuit să‑i ajute pe refugiații izgoniți din Spania de războiul civil, scria despre convingerea lui că Hitler avea să ocupe Europa, așa cum ocupase o parte din Cehoslovacia. Singurele momente în care Rémy uita de griji – adică de grija pentru alții – erau atunci când citea o carte bună.

Mi‑am trecut degetele peste cotoare. După ce am ales un volum, l‑am deschis la întâmplare. N‑am judecat niciodată o carte în funcție de începutul ei, moment în care mă simțeam ca la prima și ultima întâlnire pe care o avusesem vreodată, atunci când amândoi zâmbiserăm prea larg. Nu, am deschis cartea pe la mijloc, unde știam că autorul nu încerca să mă impresioneze. „În viață există întuneric și lumină“, am citit. „Tu ești una dintre lumini, lumina tuturor luminilor.“ Oui. Merci, domnule Stoker. Asta i‑aș fi spus lui Rémy, dacă aș fi putut.

Începusem să fiu în întârziere, așa că m‑am grăbit către recepție, unde am semnat fișa și am strecurat romanul Dracula în poșetă. Directoarea aștepta. Ca de obicei, părul castaniu îi era ridicat într‑un coc, iar în mână ținea un stilou de argint.

Toată lumea o cunoștea pe domnișoara Reeder. Scria articole pentru ziare și impresiona la radio, invitând pe toată lumea la bibliotecă – studenți, profesori, soldați, străini și francezi. Ea dădea asigurări ferme că toți cititorii erau bine-veniți și că era loc pentru fiecare.

– Sunt Odile Souchet. Îmi pare rău că am întârziat. Am ajuns mai devreme, dar am deschis o carte…

– Cititul e periculos, a spus domnișoara Reeder, cu un zâmbet complice pe față. Să mergem la mine în birou.

Am urmat‑o prin camera de lectură, unde abonații îmbrăcați în costume elegante și‑au coborât ziarele ca s‑o vadă mai bine pe directoare; am urcat pe o scară în spirală, am intrat pe un coridor din aripa sacră destinată exclusiv angajaților și am ajuns în biroul ei, care mirosea a cafea. Pe perete era atârnată o fotografie de mari dimensiuni care înfățișa perspectiva aeriană a unui oraș, având cartierele organizate ca o tablă de șah, atât de diferite de străzile cotite ale Parisului.

Văzându‑mi interesul, ea mi‑a spus:

– E Washington, D.C. Am lucrat la Biblioteca Congresului.

Mi‑a făcut semn să iau loc, iar ea s‑a așezat la birou, care era acoperit de hârtii; unele încercau, parcă, să se furișeze afară din tăvi pe la colțuri, iar altele erau imobilizate de un capsator pus deasupra lor. Un telefon negru, strălucitor, cu firul atârnând până în podea, atrăgea atenția. Lângă domnișoara Reeder se afla un scaun pe care erau grămădite cărți. Am văzut romane de Isak Dinesen și Edith Wharton. Câte un semn de carte – de fapt, câte o fundă strălucitoare – ieșea din fiecare, ca o mână întinsă invitând‑o pe directoare să se întoarcă.

Ce fel de cititoare să fi fost domnișoara Reeder? Spre deosebire de mine, n‑ar fi lăsat niciodată o carte cu fața în jos, din lipsa unui semn de carte. N‑ar fi lăsat niciodată cărțile îngrămădite sub pat.

# # # # # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare