SarahPerry_SR

Sarah Perry: ”Nu poți să iei în seamă tot ce se scrie despre tine, ai ajunge să înnebunești”

de / July 3rd, 2019 / 212 vizualizari

Mi-a luat nepermis de mult să termin interviurile de la Bookfest (sunt doar două, știu, nu am nicio scuză), dar eu simt ca și cum abia ieri m-am întâlnit cu minunata Sarah Perry la hotelul ei din centru. Minunată atât la propriu – lucru atestat de ochii ei mari si zâmbetul radios  -, cât și, mai ales, la figurat, – așa cum reiese din cele două cărți publicate de editura Nemira: “Șarpele din Essex” și “Melmoth”. Eu, să citesc romane gotice și să îmi și placă? Ar trebui să vă spună multe despre talentul lui Sarah Perry.

S.R.: Cum ți se pare Bucureștiul? Ai avut timp de vizitat? Când ai ajuns aici, mai exact? (n.r.: m-am întâlnit cu Sarah într-o sâmbătă, aproape de ora prânzului).

Acum două zile și iubesc Bucureștiul deja. De cele mai multe ori, când călătoresc nu îmi ajunge timpul să văd prea multe. Dar aici am avut prima după amiază liberă și seara, iar mâine mă voi duce la operă, unde voi vedea Peer Gynt și Carmina Burana. Iar planul pentru azi este să îmi petrec toată ziua în parc (n.r.: Cișmigiu), cu o bere în mână, și să nu fac nimic altceva. În rest, voi lua cina într-un loc frumos, mă voi duce la Muzeul Satului.

S.R.: Cum ți s-a părut atmosfera de la Bookfest, comparativ cu cea de la târgurile de carte din alte țări?

Extraordinară! Nu particip la târguri de carte, în mod obișnuit. Am fost doar la cel din Londra, fugitiv, și atmosfera era asemănătoare: foarte aglomerat și cu multe standuri.

S.R.: Din câte știu, târgul de carte din Londra este mai mult despre edituri și scriitori, și mai puțin despre cititori.

Nu este nici despre scriitori, de fapt. Este doar o întrunire între agenți și editori care fac afaceri. Așa că nu este necesară prezența autorilor, iar cititorii nu prea au motive să vină. Mi-a plăcut mult experiența de la Bookfest și întâlnirea cu atâția cititori.

Sarah Perry Bookfest

Foto: editura Nemira

S.R.: Cunoști vreun mit românesc? Altul în afară de Dracula, care a tot fost povestit și repovestit. Avem multe mituri și legende care ar putea să te inspire pentru un nou roman și sunt curioasă dacă și-a făcut vreunul drum până la tine.

Sunt complet ignorantă în acest domeniu, recunosc. Tocmai ce mi-am comandat “Nostalgia” lui Cărtărescu și încă o carte de Mihail Sebastian. Dar asta e tot, nu știu mare lucru despre România, despre istorie, literatură și mituri. În prezent, citesc o carte numită ”The Last Hundred Days”/ ”Ultimele o sută de zile” de Patrick McGuinness, care este o relatare a ultimelor 100 de zile ale lui Ceaușescu, așa că este o experiență foarte interesantă să fiu în București acum, în timp ce citesc această carte. Este un oraș tare fain, plin de oameni tineri, fericiți și frumoși, care se duc la cafenele trendy, în contrast total cu lectura mea curentă.

S.R.: Mi-am dat seama, pe când citeam “Șarpele din Essex” (a doua carte a autoarei, dar prima tradusă în română), că de la “Câinele din Baskerville”, de Arthur Conan Doyle și “Frankenstein”, de Mary Shelley încoace nu am mai citit ceva asemănător. Nu știu dacă din cauză că nu este foarte bine reprezentat acest tip de literatură sau, pur și simplu, nu este un gen foarte popular la noi.

Nu știu să îți spun. De cele mai multe ori, scrii în concordanță cu o idee pe care o ai la acel moment și nu prea stai să te gândești la ce a fost în trecut sau ce va fi în viitor. Eu aveam acel roman în cap. Pe când eram copil, citeam multă literatură victoriană și eram complet obsedată de Sherlock Holmes, Frankenstein și Dracula. Așa că am fost foarte atrasă de ideea asta cum că este ceva acolo, ceva înspăimântător, și de felul în care fiecare dintre noi reacționează la acest lucru, pentru că toți reacționăm diferit. Unul dintre filmele mele preferate este Fălci/Jaws, și există această părere universală cum că este un film foarte scary – până în momentul în care vezi acel pește făcut parcă din fibră de sticlă și îți dai seama că, până la urmă, nu e chiar așa înfricoșător pe cât te-ai fi așteptat. Așa că da, există o tradiție îndelungată pentru genul ăsta de povești.

S.R.: Deși tematica romanelor tale este una horror – în accepțiunea mea -, ai un stil atât de captivant de a povesti, încât experiența lecturii a fost una foarte plăcută pentru mine. Și, crede-mă, la ce citesc eu de obicei, nu mi se întâmplă des să spun asta.

Mulțumesc, mă bucur să aflu asta! “Melmoth”, într-adevăr, este altceva, este un roman de groază. Dar “Șarpele din Essex” cu siguranță nu. Este doar ușor gotic, nu am avut intenția să scriu un roman horror.

Sarpele din Essex

S.R.: O creatură mitologică, sub forma unui șarpe uriaș, înaripat, care amenință liniștea locuitorilor unui sat din Essex? Pentru mine premisa cărții sună destul de înfricoșător.

Da, doar că genul horror nu se referă neapărat la conținutul poveștii, ci la efectul pe care îl are asupra cititorilor. Prin “Melmoth” mi-am propus să înspăimânt oamenii, dar când am scris “Șarpele din Essex”, scopul era să îi fac pe oameni să își pună întrebări: “oare chiar există ceva acolo? și dacă da, ce anume?” Aș zice că asta este diferența dintre genurile horror și mystery.

S.R.: De acord. Dar și incertitudinea asta, să nu știi exact ce și cum și să îți creezi propriile scenarii… Pentru mine, neliniștea asta funcționează, uneori, mai bine decât orice horror.

Neliniște, da, este un cuvânt potrivit.

S.R.: Crezi că mediul în care ți-ai petrecut copilăria (n.r.: Sarah este fiica cea mai mică dintre cei cinci copii ai unui cuplu baptist habotnic, ceea ce înseamnă că nu avea voie să poarte pantaloni sau să se uite la televizor, singurele “distracții” acceptate fiind cititul, brodatul și lecțiile de pian) ți-a dictat această preferință pentru gotic?

Chiar nu știu ce să răspund. Simt că, în mod evident, toată devenirea unui scriitor și felul de scriere sunt influențate de mediul de proveniență. Orice scriitor ai alege, dacă îl întrebi de ce scrie într-un anumit fel, îți va răspunde că “astea sunt lucrurile care mă interesează, asta mi s-a întâmplat”. Așa că, absolut, modul în care am fost crescută și-a spus cuvântul, dar nu a fost ceva conștient. Nu doar m-am așezat și m-am gândit: “Ah, așa a fost copilăria mea, prin urmare voi scrie romane gotice”. Așa s-a nimerit.

S.R.: “Șarpele din Essex” și “Melmoth” au la bază o legendă adevărată?

Nu și “Melmoth”, legenda aceea a fost inventată de mine. Există un roman scris de Charles Robert Maturin, numit “Melmoth, the Wanderer” și publicat în 1820. În el este vorba despre un bărbat pe nume Melmoth, care și-a vândut sufletul diavolului. La rândul lui, autorul a fost influențat de străvechea legendă a evreului rătăcitor (the Wandering Jew). Ceea ce am făcut eu, a fost să inventez un nou mit, creând o femeie pe nume Melmoth. În carte spun că Charles Maturin a fost influențat de legenda ei în scrierea romanului său – adică mi-am indus intenționat cititorii în eroare. Prin urmare, sunt mulți oameni acum care au impresia că legenda inventată de mine este cea adevărată. Dar nu este, este pură invenție. Trebuie să recunosc însă că mi-a plăcut să păcălesc oamenii.

S.R.: Nu sunt multe figuri feminine puternice în galeria personajelor negative – chiar și atunci când sunt imaginați de femei, monștrii tot de gen masculin sunt și îmi vine în minte aici exemplul lui Frankenstein. Prin urmare, vreau să te felicit pentru un personaj feminin memorabil!

Da, exact ăsta este motivul pentru care am creat-o pe Melmoth. Îmi amintesc că eram foarte tânără când am realizat prima dată că toți monștrii sunt de gen masculin și mi-am propus să fac în așa fel încât să schimb asta.

Melmoth

S.R.: Acum că ai câștigat atâtea premii literare și aprecierea publicului și a criticilor, simți o presiune mai mare în ceea ce privește următoarea carte?

Da, simt că nu vreau să îi dezamăgesc pe oameni. Am avut mare noroc cu “Șarpele din Essex”, care mi-a adus o comunitate uriașă de cititori și o mulțime de critici favorabile și premii literare. În mod evident, nu îți dorești să regresezi. Este o presiune mare, da, dar ce trebuie să faci este să îți definești proprii parametrii pentru succes și să îți stabilești o țintă, mai degrabă decât să te gândești că această carte va avea succes doar dacă va fi citită de la fel de multă lume. Lucru care, realist vorbind, probabil nu se va întâmpla, întrucât “Șarpele din Essex” a fost extrem de bine primit. Sau dacă va câștiga la fel de multe premii, ceea ce, din nou, probabil că nu se va întâmpla. Trebuie să îți propui, de fapt, să scrii o carte mai bună, mai interesantă, și după aceea încă una, și mai bună, și mai interesantă, care se joacă creativ cu limbajul. Pe scurt, ar trebui să ne setăm așteptările singuri, nu să lăsăm pe altcineva să seteze anumite așteptări pentru noi.

S.R.: Să înțeleg că citești toate comentariile și recenziile cărților tale, inclusiv pe cele negative?

Obișnuiam să fac asta. Printr-un mare noroc, primele mele două cărți nu au avut recenzii proaste, așa că am devenit foarte relaxată și mi-am zis că e chiar ușor să fii scriitor. Apoi a apărut “Melmoth”, care a primit multe recenzii negative în presa britanică. Recenzii foarte, foarte proaste. Dar a primit și niște recenzii excepționale. Prin urmare, “Melmoth” a avut parte atât de cele mai slabe recenzii, cât și de cele mai bune, în decursul a doar două săptămâni. Faptul acesta a fost foarte dureros pentru mine, fiindcă nu reușeam să îmi definesc sentimentele față de carte, prinsă în vârtejul acestor păreri diametral opuse, care catalogau “Melmoth” fie ca un eșec total, fie ca o capodoperă completă. Așa că este de înțeles de ce cred că voi evita să mai citesc recenzii pe viitor – în afara situațiilor în care editorul îmi va spune că este în regulă să citesc o anumită recenzie.

Și nu știu cum este în România, dar oamenilor din Marea Britanie nu le place succesul. Prin urmare, vor face tot posibilul să te tragă în jos și să te readucă acolo unde îți este locul, după părerea lor.  Îți vor spune că nu ești așa de grozav pe cât te crezi. Nu ai cum să te sustragi, întotdeauna vei avea parte și de astfel de reacții atunci când ești considerat o persoană de succes.

Este foarte dificil, pentru că, pe de-o parte ai bloggerii de carte, care sunt așa de inteligenți și profunzi, care scriu recenzii lungi, ce ar putea fi publicate cu ușurință într-un ziar, apoi ai critici extraordinari, dar și unii pe care îți vine să îi spânzuri, astfel că trebuie să iei o decizie și să alegi ce urmează să faci. Nu poți să iei în seamă tot ce se scrie despre tine, ai ajunge să înnebunești. Nu poți nici să citești doar recenziile pozitive, ca să nu ți se urce la cap. Dar nici doar pe cele negative nu poți să le citești, fiindcă ai deveni mult prea depresiv pentru a mai scrie ceva. Așa că cea mai bună soluție este să nu le mai citești deloc.

S.R.: Sunt curioasă dacă atunci când te apuci de scris te gândești la cititorii tăi și la cum îți vor percepe cartea. Sau, pur și simplu, scrii ceva ce ți-ar face ție plăcere să citești?

Încerc să nu mă gândesc la asta. Deși nu prea ai cum să eviți acest lucru, fiindcă ești conștient în permanență de faptul că scrierile tale îți vor găsi drumul către cititori și că, în esență, pentru ei scrii. Nu scriu pentru mine, scriu pentru cititorii mei. Ocazional, te gândești și la cum va fi primită cartea de către public, dar trebuie să îți păstrezi puritatea intenției și să îți inoculezi ideea asta cum că ai un proiect de dus la capăt, că ai ceva de spus și asta e modul  în care vrei să o spui. Este important să nu te abați de la asta.

Interviu Sarah Perry

S.R.: Nu aș vrea să închei acest interviu fără câteva recomandări literare de la tine.

Am două cărți despre care le spun tuturor și care insist să fie citite. Sunt în stare să le dau eu oamenilor, doar să știu că vor fi citite. Ambele sunt foarte subțiri, ceea ce e întotdeauna un lucru bun. Pot fi citite cam în același timp cât îți ia să bei un pahar de vin. Prima este ”A Month in the Country”, de J.L. Carr și spune povestea incredibil de frumoasă și tristă a unui fost soldat traumatizat de război. Fiind un artist, acesta este rugat să restaureze o frescă dintr-o veche biserică englezească. În timpul ăsta, se îndrăgostește și primește șansa unei noi vieți. Este o poveste foarte scurtă, tandră, tăcută și perfectă, care îți va frânge inima. Cealaltă carte se numește ”Reunion”, este scrisă de Fred Uhlman și are în centru relația dintre doi școlari din Germania anilor 1930, transformând tragedia și ororile celui de-al Doilea Război Mondial în povestea unei prietenii. Ultimul paragraf al cărții este ca un pumn în stomac – te face să izbucnești în lacrimi instantaneu. Ambele titluri sunt un exemplu perfect de ceea ce poate să facă proza scurtă și cât de puternic te poate afecta.

Nu știu de voi, dar pe mine m-a convins; așa că vă las, am o comandă de dat. Spor la citit!

Cover photo: editura Nemira

Comandă cărțile lui Sarah Perry
pe Libris, aici, pe Cartepedia, aici sau pe Elefant, aici>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # # # # # # #

MissValery

Miss Valery este co-fondatoarea clubului de carte www.serialreaders.com. Cititoare in serie (cum altfel?) si pasionata de calatorii, filme si evadari, daca nu o vezi citind, inseamna ca e ori plecata prin cine stie ce locuri, ori la cinema, ori evadeaza din vreun escape room. O gasiti si la: viatasiacorddeoane.ro

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare