Rugăciune pentru Cernobîl

Rugăciune pentru Cernobîl – 3,6 roetgeni: nici grozav, nici groaznic

de / September 12th, 2019 / 174 vizualizari

Era atomică a început cu violență, nebunie și moarte. Era atomică a început atunci când cele două bombe nucleare au fost aruncate asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Atomul fusese descoperit, la fel și fuziunea nucleară, dar nu pentru a fi folosit în scopuri benefice, ci pentru distrugere. Atunci, ca de atâtea alte ori, omul a crezut că poate controla ceea ce nu înțelegea pe deplin. A fost nevoie de un incident major în Ucraina, petrecut pe 26 aprilie 1986, pentru a înțelege că nu înțelegem. Apoi am uitat, viața de zi cu zi și problemele individuale și imediate nu ne permit să ne gândim la lucruri care nu ne afectează direct. Însă, din când în când apare câte un scriitor, jurnalist sau producător de filme care ne aduce aminte de trecut prin mijlocirea cuvintelor sau a imaginilor. Unul dintre acești scriitori se numește Svetlana Aleksievici, autoare de origine bielorusă, care a primit în 2015 Premiul Nobel pentru Literatură și care a scris, printre altele, Rugăciune pentru Cernobîl – o mărturie a celor care au supraviețuit urmărilor exploziei reactorului numărul 4 de la centrala nucleară aflată în apropierea orașului Prypiat – recent apărută la editura Litera. Iar filmul e, evident, mini serialul Cernobîl, pe care îl știm aproape toți. Iar aici am încercat să fac o comparație între film și cărțile citite despre acest dureros subiect.

Ediția citită de mine a fost cea a editurii Corint, apărută în 2015 sub titlul Dezastrul de la Cernobîl – Mărturii ale supraviețuitorilor, tradusă din limba rusă de Antoaneta Olteanu. Începutul cărții, prin prefața semnată de Ion M. Ioniță, a fost oarecum surprinzător pentru mine datorită comparației cu Picnic la marginea drumului, roman scris de Arkadi și Boris Strugațki, asociere pe care o fac aproape de fiecare dată când mă gândesc la orașul Prypiat și zona din proximitatea centralei nucleare. A doua carte despre incident citită a fost cea scrisă de Grigori Medvedev, specialist în fizica nucleară și participant activ la evenimentele ulterioare exploziei. Cartea se numește Adevărul despre Cernobîl și a fost publicată, în mod incredibil, înainte de destrămarea Uniunii Sovietice.

Dezastrul de la Cernobîl

Dar ce s-a întâmplat acolo? Și cine se face responsabil pentru tot ce s-a întâmplat acolo, pentru distrugeri, viețile pierdute, un întreg oraș evacuat și pentru o Zonă care nu va putea fi populată pentru câteva sute de ani, dacă nu mai mult? Pe 26.04.1986, în urma unui test făcut anapoda și în grabă, unul dintre reactoarele centralei electrice a explodat, declanșând un dezastru de proporții, o imensă și mortală cantitate de radiații fiind eliberată în atmosferă, afectând direct zeci de mii de oameni. Principalii vinovați au fost Viktor Briuhanov (directorul centralei), Nikolai Fomin (inginer-șef) și Anatoli Diatlov (supraveghetor și coordonator al testului). Însă adevăratul vinovat este statul sovietic, a cărui poziție oficială – după cum se poate vedea și în serial – a fost de nerecunoaștere și acceptare a realității, reprezentanții acestuia declarând că o catastrofă nucleară globală nu e posibilă în Uniunea Sovietică. Ba mai mult, se știa că reactoarele R. B. M. K. (acronimul vine de la Reaktor Bolșoi Moșcinosti Kanalnîi, adică reactor de mare putere, cu canale) aveau anumite particularități care, în anumite condiții, pot duce la explozie. Îndoctrinarea, secretizarea și teama de răspundere erau la un asemenea nivel, încât nici nu se ținea seama de dovezile evidente ale distrugerii reactorului, adevărul din fața ochilor era respins fără nici cea mai mică ezitare sau judecată. S-a încercat mușamalizarea catastrofei, documente oficiale și medicale au fost modificate și falsificate, în scopul minimizării efectelor, oamenii erau sacrificați de către conducătorii sovietelor cu o ușurință și nepăsare greu de asimilat.

Trebuia doar creat concursul de împrejurări în care să fie posibilă explozia. Și acest concurs de împrejurări a fost creat… (Grigori Medvedev)

Cartea Svetlanei Aleksievici, prin mărturisirile și descrierile supraviețuitorilor, are o greutate imensă și o încărcătură emoțională intensă. Pentru acești supraviețuitori Cernobîl nu a devenit istorie, e încă un prezent pe care îl trăiesc zilnic. Poți simți, la propriu, deznădejdea și pura suferință a celor care au fost acolo, aproape că înțelegi de ce nu au putut părăsi locurile în care au trăit o viață întreagă, locuri care le defineau identitatea. Mulți nici măcar nu înțelegeau ce este radiația, moartea nevăzută și letală pe care o aducea, și cum acționează. Victimele nu mai erau văzute ca ființe umane, ci “obiecte radioactive cu o densitate mare de contaminare”. Chiar și Legasov, savantul din serial, folosește termenul de “roboți biologici”, probabil o încercare de a se detașa emoțional de oamenii pe care îi trimitea să curețe acoperișul centralei de resturile de grafit, astfel aruncându-i direct în brațele morții. Însă niciuna dintre mărturii nu m-a atins mai tare ca ultima poveste, ultimul monolog, ultima amintire a soției unuia dintre pompierii care și-a dat viața încercând să stingă focul nuclear.

“Mereu mă duc la ei cu două buchete: unul pentru el, altul îl pun pentru ea, într-un colț. Mă târăsc în genunchi lângă mormânt. Mereu în genunchi. Eu am omorât-o. Eu. Ea m-a salvat. Fetița mea m-a salvat pe mine, ea a primit toată încărcătura radioactivă, a devenit un fel de paratrăsnet pentru această lovitură. Așa de mică. De mititică. Ea m-a ferit. Dar eu i-am iubit pe amândoi. Oare… Oare îți poți omorî iubirea? O asemenea iubire? De ce sunt alături? Dragostea și moartea. Mereu sunt împreună. Cine poate să-mi explice? Cine poate să-mi spună? Mă târăsc în genunchi lângă mormânt…”

Serialul bazat pe evenimente reale, cât și pe cele scrise în cartea Svetlanei Aleksievici, e excelent realizat și a venit la fix după golul amar și dezamăgitor lăsat de sezonul final din Urzeala Tronurilor. E scurt, are doar 5 episoade, dar e intens și plin de dramatism. Trebuie apreciată munca care s-a depus pentru realizarea decorurilor, foarte bine puse la punct, atmosfera specifică acelor ani, reușită prin atenția la detalii, apare chiar și binecunoscuta, pentru mulți dintre noi, strecurătoare albă cu smalțul sărit, lăsând pe suprafața ei pete negre, pe ici, pe colo; ori portretul lui Lenin, adus de câteva ori în prim-plan, ca pentru a ne reaminti că erau alte timpuri și vremuri. Efectele sonore și vizuale contribuie din plin la atmosferă, liniștea apăsătoare spartă de sunetul sinistru și înfricoșător al aparatului Roetgen, pe un fundal apocaliptic cu reactorul arzând în noapte, plus decorurile sumbre ale distrugerii totale, nu au nicio intenție să ofere vreo fărâmă de speranță. E de lăudat, desigur, și jocul actoricesc al lui Stellan John Skarsgard în rolul lui Boris Șcerbina, dar și al lui Jared Harris, care l-a interpretat pe Valeri Legasov.

Legasov a fost cel care, prin mărturia lui curajoasă și înregistrările audio lăsate în urmă, a reușit să miște lucrurile în Uniunea Sovietică. Celelalte reactoare R. M. B. K. au fost reparate. Gorbaciov însuși ar fi declarat că dezastrul a fost factorul principal care a dus la destrămarea Uniunii, în 1991. Însă viețile și destinele oamenilor din Prypiat și din imprejurimi nu vor putea fi reparate niciodată.

În fața noastră stă sarcina de a înțelege Cernobîlul ca filosofie. Două state separate de sârmă ghimpată: unul este zona însăși, celălalt, restul. Pe stâlpii putreziți din jurul Zonei, ca pe niște cruci, se află ștergare albe. Așa e obiceiul nostru. Oamenii vin aici ca la un cimitir. Lumea după tehnologie. Timpul a luat-o înapoi. Aici e îngropată nu numai casa lor, ci o epocă întreagă. Epoca credinței în știință! Într-o idee socială justă! Marele imperiu s-a desfăcut pe la cusături. S-a prăbușit. Mai întâi Afganistan, apoi Cernobîl. Când s-a risipit imperiul, noi am rămas singuri. Mă tem să spun, dar noi iubim Cernobîlul. L-am iubit. Este un sens al vieții redescoperit de noi. Sensul suferinței noastre. Asemenea războiului. Despre noi, bielorușii, lumea a aflat după Cernobîl. A fost o fereastră către Europa. Suntem în același timp și victimele, și preoții lui. Mă tem că acesta e adevărul.

Caută cărțile pe Libris, aici, pe Cartepedia, aici
sau pe Elefant, aici>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

Foto: wallpapercave.com, sputniknews.com, arhiva personală

# # # # # # #

Costin Beda

Îmi plac deopotrivă trecutul și viitorul, deși sunt bine ancorat în prezent. Trăiesc mai multe vieți prin cărțile pe care le citesc. Ai putea să dai de mine prin vreo librărie, cu nasul într-un roman de Stephen King, ori poate colind străzile făcând fotografii. Dacă nu, sigur mă ascund într-un local, ascultându-l pe Bob Marley.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare