Stefan Ahnhem

Stefan Ahnhem: ”Încerc să ofer cititorilor ceva cu fiecare capitol, pentru că și ei, la rândul lor, îmi oferă timpul lor.”

de / October 16th, 2019 / 279 vizualizari

Dacă românul s-a născut poet, cu siguranță că suedezul și vecinii lui scandinavi s-au născut scriitori de romane polițiste. Parcă pentru a-mi întări convingerea că atunci când vine vorba de literatură polițistă, nordicii se pricep cel mai bine, în acest an, la editura Litera au apărut primele cărți din seria Fabian Risk, de Stefan (Percyval) Ahnhem, un nume exotic, pe care nu îl voi uita curând. Sau vreodată, dacă e să fiu sinceră. Tot ce pot să spun este că mă bucur tare că mai urmează cel puțin 3 cărți în serie (deși nu sunt la fel de încântată de faptul că mai am de așteptat până să le citesc) și că sunt recunoscătoare că am avut ocazia să îl iau la întrebări pe omul din condeiul și tastatura căruia au luat naștere scenarii de comedie, dar și unele dintre cele mai macabre crime. Spoiler: o să vă placă! Omul, dar sper eu că și interviul.

  • Cum a ajuns copilul care avea probleme cu ortografia (conform propriilor declarații, în copilărie îi venea greu să pună literele în ordinea corectă și să formeze cuvinte) să fie un scriitor de succes, comparat adesea cu nume precum Stieg Larsson sau Jo Nesbo?

Nici eu nu știu. Așa este, nu puteam să scriu corect, nu știam cum să construiesc o frază. Dar, ceea ce chiar puteam să fac era să spun o poveste. Și eram plin de povești. Aveam peste 20 ani când m-am hotărât să scriu un scenariu. Și cum nu am putut să fac acest lucru de unul singur, a trebuit să apelez la ajutorul unei persoane care chiar se pricepea la scris. Evident, am lucrat la scenariu împreună, dar multe dintre idei îmi aparțineau. Rezultatul a fost unul ok, așa că am continuat să lucrăm împreună: am scris scenarii pentru comedii, filme de lungmetraj și altele asemenea. Apoi am prins curaj, pentru că, tot scriind, înveți. Și oricum, nu e ca și cum înainte literele îmi dansau în față, nu sufeream de vreo maladie, doar că nu înțelegeam ce ar fi trebuit să fac. Am învățat ce și cum între 20 și 27 ani și atunci am început să scriu pe cont propriu. Deci a fost o evoluție.

Când scrii un scenariu, frazele sunt destul de simple:”El intră în cameră. El face aia și ailaltă.” La modul ăsta, scriere de bază. Proza este un domeniu cu totul diferit și a trebuit să muncesc din greu ca să îmi găsesc vocea. Mi-a luat ceva.

Lansare cismigiu

Sursa foto: Martipaan

  • Eu zic că se observă experiența de scenarist în cărțile tale – toate sunt extrem de vizuale. Chiar mă gândeam că le-aș vedea transpuse într-un film sau, de ce nu, o mini-serie. Când te-ai apucat de scris, ai plecat cu ideea asta în minte, a potențialului cinematografic?

Am profesat mai bine de 20 ani în industria filmului, deci pentru mine a fost o adevărată provocare, dar și un țel important, să mă apuc de scris cărți. Așa cum ai spus, cred că se simte că sunt un autor care obișnuia să scrie scenarii. Pentru mine, un capitol este o scenă. Întotdeauna, ceea ce scriu mi se desfășoară în fața ochilor, iar asta mi se trage de la anii de scenarist. Este un alt limbaj acum, cu mai multe cuvinte și mai multe descrieri. Comparat cu literatura, atunci când scrii scenarii (același lucru este valabil și pentru romanele de suspans), indicat este ca, dacă poți să renunți la o scenă, chiar să o faci. Sau măcar să o scurtezi, tot ar fi un lucru bun. Pentru că, altfel, costă mult prea mulți bani să filmezi scena respectivă. Încerc să aplic aceeași mentalitate și atunci când îmi scriu capitolele. Pot să le fac mai scurte? Care este scopul acestui capitol? Mi se întâmplă des ca atunci când citesc alte cărți să dau peste capitole care nu sunt necesare, nu ai nevoie de ele, nu ajută povestea cu nimic. Sunt acolo doar ca să îți irosească timpul. Eu încerc să ofer cititorilor ceva cu fiecare capitol, pentru că și ei, la rândul lor, îmi oferă timpul lor. Plătesc cu timpul lor, cu cele 15 sau 30 minute necesare pentru citirea capitolului respectiv. Așa că simt această nevoie să le ofer și eu ceva la schimb, de fiecare dată, fie că este un răspuns, o nouă întrebare, un element surpriză sau, pur și simplu, o scenă grozavă. Cert este că trebuie să le ofer ceva și asta este, cel mai probabil, o reminescență a anilor de scenarist, după cum îți spuneam.

  • Și dacă tot suntem aici: în momentul în care te apuci de scris, ai un plan bine pus la punct? Știi de la început cine este vinovatul, câte victime vor fi, cum se va termina totul? Sau te lași purtat de poveste și improvizezi pe parcurs?

E un amestec, mai degrabă, câte puțin din ambele. Știu cine este criminalul, antagonistul, și știu care îi este motivația. Nu știu cum se va termina povestea, sau am doar o idee vagă privind finalul și, de cele mai multe ori, nu știu cum să ajung acolo. Poveștile mele au o amploare foarte mare, au foarte multe personaje și se întâmplă atât de multe lucruri, încât îmi este imposibil să mă gândesc dinainte la toate detaliile. Nu ai cum, trebuie să dezvolți povestea pe măsură ce scrii. Deci știu anumite părți, în timp ce alte părți îmi sunt complet necunoscute, ceea ce pentru mine este înfricoșător și captivant, totodată. Partea care mă sperie este incertitudinea – ”oare voi reuși să îmbin toate firele?”–, pentru că totul trebuie să aibă un sens. Când îți petreci mai mult de jumătate de an scriind la o carte fără să cunoști toate detaliile, iar finalul nu reușește să ofere răspunsuri mulțumitoare, ăsta da scenariu de groază!

  • Dar ai știut, cel puțin, că va exista o întreagă serie dedicată lui Fabian Risk? Apropo, foarte potrivit numele (și ușor de pronunțat) – rar mi-a fost dat să întâlnesc un personaj care să iubească riscul așa cum o face Fabian.

Nu. Când am scris prima carte nu aveam un editor, m-am apucat de scris strict pentru mine. Ideea era să scriu o carte de crime fiction, una singură, doar ca să îmi dovedesc mie însumi că pot să fac asta. Planul meu nu se întindea mai departe de atât. Știam doar că vreau ca Fabian să se mute înapoi în orașul natal, împreună cu familia, și să îl descopere cu ochi noi. Astfel că a lăsat Stockholm-ul în urmă și s-a întors în sudul Suediei, la Helsingborg. Imediat ce am început să scriu și să lucrez cu ideea asta, m-am întrebat ”de ce s-a mutat?”. Adică, eu am luat decizia asta pentru că mi s-a părut un bun punct de plecare, dar habar n-aveam ce să răspund, sincer să fiu. Apoi au apărut alte întrebări, de genul: „ce s-a întâmplat în Stockholm?”. Pe măsură ce scriam, realizam lucruri – nu doar că s-a mutat din Stockholm, a fugit de-a dreptul, pentru că i s-au întâmplat unele lucruri urâte acolo, atât pe plan personal, cât și profesional. Așa am luat decizia ca, dacă vreo editură va dori să publice cartea asta și va mai cere încă una, următoarea să fie un prequel, care să ofere o explicație pentru ce s-a întâmplat în Stockholm. Editura care mi-a acceptat manuscrisul a cumpărat de fapt, din prima, patru cărți. Prin urmare, nu am mai avut de ales și a trebuit să scriu mai multe cărți. Dar nu ăsta era planul inițial.

Seria Fabian Risk

Sursa foto: Martipaan

  • Să înțeleg că poți la fel de bine, ca cititor, să începi cu a doua carte?

Poți să faci asta, da. Dacă îmi cauți numele pe Google, destul de sus în lista rezultatelor căutării va apărea ordinea recomandată în care să fie citite cărțile din serie. Eu cred că cel mai bine ar fi să le citiți în ordinea în care le-am scris. Dar germanii, de exemplu, preferă să citească în ordine cronologică. Poți să alegi, nu există o variantă greșită.

  • La finalul volumelor 2 și 3 avem câte un capitol X, care pare să fie un fel de preview pentru ce urmează. De ce ne faci asta? Era destul de grea așteptarea și fără ele, dar acum este de-a dreptul insuportabilă.

Când am scris volumul 2, ”Al nouălea mormânt”, care este despre furtul de organe, m-am documentat foarte mult pe marginea subiectului și am aflat, astfel, despre situația din China și lagărele de concentrare destinate recoltării de organe. Poți să comanzi o inimă, de exemplu, și ți-o vor aduce de la oamenii de acolo. Sunt aproximativ 50 de astfel de tabere, ceea ce este o nebunie! Și cum toate acestea nu se potriveau în povestea mea care se desfășura în Europa, dar simțeam nevoia să le folosesc, într-un fel sau altul, mi-a venit ideea aceasta cu persoana care evadează dintr-un astfel de lagăr de concentrare, chiar înainte de a i se lua inima. Deși poate părea un erou, am vrut să îl fac personajul negativ. Evident, toată lumea a crezut că cea de-a treia carte va fi despre el. Dar apoi am avut o nouă idee pentru această carte (n.r.: furtul de identitate), așa că… De asemenea, nu am știut cum se numește capitolul extra, de după epilog. Există așa ceva? Are vreun nume? Mi-am întrebat și editorul despre acest capitol adițional, care are loc după ce ai ajuns la finalul cărții. Deși făcea parte din temă, nu aparținea cărții, dar nici în volumul trei nu își găsea locul. Așa că i-am zis ”Capitolul X”.

  • Deci ”Motiv X”, a patra carte din serie, se va ocupa de omul cu zarul din capitolele extra. Bun, m-am liniștit (vorba vine). Sunt curioasă la ce alte moduri sadistice de a ucide te-ai mai gândit. Nu-mi imaginam că sunt așa multe, dar având în vedere că mai urmează vreo 3 cărți….

Din nefericire, există numeroase căi malefice de a o face. În mod evident, toate cele trei povești sunt complet diferite, fiecare criminal urmărind un alt scop. În prima carte, acesta își dorea să fie văzut, astfel că morțile sunt spectaculoase. În a doua, scopul criminalului este să își recupereze iubirea pierdută. Pentru mine, al doilea volum este o poveste de dragoste, în esență. Una crudă, într-adevăr, dar tot dragoste. Eu așa văd lucrurile, cel puțin. În a treia carte, cea despre furtul de identitate, criminalul își dorește exact opusul: să nu fie văzut deloc, să se strecoare prin viață neștiut de nimeni.

  • Îți este ușor să te detașezi de romanele tale? Ce vreau eu să știu, de fapt, este dacă mai poți să dormi liniștit noaptea. Că eu nu prea.

Da, mi s-a mai pus această întrebare. Nu am probleme cu somnul. Atunci când scrii ceva și ai convingerea că o faci bine, chit că este vorba despre o scenă îngrozitoare, ești fericit. Să vă explic. În momentul în care scrii o scenă tristă, de exemplu, te lași pătruns de tristețe. Eu plâng adesea când scriu astfel de scene. Dar, la final, dacă rezultatul este cel dorit, atunci sunt fericit. Este ca și cum ai asculta o baladă. Poate fi o experiență fantastică, întrucât te întristează, poate chiar te face să plângi, dar, în același timp, te simți purificat. Nu poți să asculți doar cântece vesele toată viața. Dar, evident, scopul meu nu este să îți provoc coșmaruri.

Stefan Ahnhem

Photo by Thron Ullberg

  • Cât poate să îndure o persoană? Fabian Risk trebuie să aibă un stomac de fier și o tărie de caracter exemplară ca să nu se lase doborât de toate grozăviile care se petrec în jurul lui.

Așa este, dar a și avut parte de foarte mult ajutor. De fapt, nu ar fi ajuns prea departe fără ajutorul femeilor. Dacă nu erau femeile, ar fi murit încă din prima carte. Într-adevăr, a trecut prin niște încercări foarte grele, nu zic nu, dar aș vrea să subliniez faptul că nimic nu ar fi fost posibil fără ajutor. Știu că există acest cult al lupului singuratic, care repară totul de unul singur, dar eu am avut de la început ideea unui personaj care nu poate să se descurce fără ajutor.

  • Bine punctat. Îmi place latura asta umană a lui Fabian. Chiar dacă nu are vicii, ca majoritatea polițistilor din literatura nordică – nu este dependent de alcool, nici de droguri, și nici cu flirturile nu exagerează – este departe de a fi un supererou. Face greșeli, numeroase chiar, și, de cele mai multe ori, nici nu învață din ele. Cel mai bun exemplu mi se pare familia lui, care pare să îi fi scăpat complet de sub control. Eforturile pe care le face pentru a-și păstra familia unită sunt mai mult la nivel declarativ, Fabian dedicându-și 99% din timp serviciului, chiar și atunci când soția îl amenință cu divorțul, iar copiii se confruntă cu proprii lor demoni.

Lucrează prea mult, da. Nu învață din greșeli, deși încearcă. Încearcă să devină o persoană mai bună și să găsească un echilibru între viața personală și cea profesională, doar că nu reușește. Pur și simplu. Îi vine foarte greu să stea acasă și să mănânce pizza cu familia când știe că există un criminal în serie în libertate.

  • Dar are colegi în poliție care fix asta fac, pentru care weekend-urile cu familia și grătarul de vineri seara sunt sfinte, indiferent de câte anchete sunt în desfășurare.

DA! Iar pentru Fabian este nebunie curată. Cum să ieși la un grătar când știi că ai un criminal de prins? Îmi place să mă joc cu aceste contraste, pentru că și eu, la rândul meu, obișnuiam să muncesc prea mult, așa că pot să îl înțeleg pe Fabian. Dar da, Fabian este primul care să admită că nu este cel mai bun tată din lume. Nici pe departe. Deși și-ar dori să fie și se simte prost că nu reușește. Nici ceilalți nu sunt părinți exemplari, dar diferența dintre ei și Fabian este că lor nu le pasă, pe când el este afectat de neputința lui de a fi un părinte bun.

  • Un alt personaj care nu pare să învețe din greșeli este Theodore, băiatul lui Fabian. De fapt, am remarcat că în scrierile tale toți au câte o meteahnă, inclusiv copiii.

Cred că noi toți avem o parte bună și o parte rea, așa că dorința mea este ca personajele mele să fie cât se poate de reale. Atunci când nu sunt în centrul poveștii și al atenției, sunt totuși protagoniștii propriei vieți, cu toate defectele ei. Chiar dacă nu am de fiecare dată timpul necesar să dezvolt anumite personaje și nici posibilitatea să le dedic mai multe pagini, astfel că apar doar fugitiv, mi-aș dori ca cititorul să simtă că acelea sunt niște personaje complete, cu carne și oase. Încerc să îi înțeleg chiar și pe criminali. Theodore are cusururi grave, așa cum aflăm încă din prima carte și e interesant de urmărit cum va evolua povestea lui.

  • Obișnuiești să citești review-urile cititorilor?

Nu întotdeauna. La început, după publicarea primei cărți, citeam absolut tot, dar acum nu o mai fac. Pentru mine, important este ce cred eu, dacă eu consider că am scris pe cât de bine o puteam face, dacă am ajuns acolo unde mi-am propus cu povestea. Dacă răspunsul este ”da”, atunci mă simt în siguranță.  Acum am foarte mulți cititori care așteaptă următorul volum din serie, și deși știu că nu aș putea să public o carte de care nu sunt mulțumit pe deplin, nu vreau nici să îmi ia trei ani să o termin. Ăsta este, de fapt, lucrul care mă îngrijorează cel mai tare – voi fi în stare să scriu ceva foarte bun în timp util?

Stefan Ahnhem

Photo by Thron Ullberg

  • Trebuie să te întreb: de ce se scrie atât de mult crime fiction în Scandinavia?

Cred că este o urmare a succesului repurtat în întreaga lume de seria Martin Beck, de Maj Sjöwall și Per Wahlöö. Apoi l-am avut pe Henning Mankell, cu al său inspector Kurt Wallander. De atunci a pornit totul, iar apogeul a fost atins de Stieg Larsson. Succesul seriei Millennium le-a dat suedezilor încrederea că pot să facă și ei lucrul ăsta. Iar unii dintre ei chiar au reușit.

La fel s-a întâmplat și în cazul lui Björn Borg, când a câștigat la Wimbledon. Toată lumea s-a apucat de tenis, iar unii dintre ei s-au dovedit a fi chiar buni, precum Mats Wilander și Stefan Edberg. Nu la fel de buni ca Björn Borg, dar…

Cred că succesul hrănește succesul. Dintotdeauna am avut aplecarea asta spre a spune povești, pornită de la Astrid Lindgren sau poate chiar de dinaintea ei. Dar de ce crime fiction și Nordic Noir? Nu știu exact, presupun că are de-a face cu faptul că Suedia este o țară frumoasă, una dintre cele mai bogate din lume, societatea funcționează cum trebuie, există violență, dar nu foarte multă, așa că lumea caută senzații tari în cărți. Atunci când trăiești în țări ca Afghanistan, de exemplu, în care frica este la ordinea zilei, nu ai nevoie să citești genul acesta de cărți. Nordic Noir reprezintă exact opusul a ceea ce trăim zi de zi aici și cred că și ăsta este un motiv important care a dus la succesul acestui gen.

  • Interesantă perspectivă, mulțumesc! Închei cu întrebarea tradițională: ce citești în momentul de față?

Acum citesc Stephen King – 11.22.63, despre asasinarea lui JFK.

Stefan Ahnhem este o încântare, nu mă satur să îl ascult vorbind. Așa că îl las tot pe el să pună punctul final acestui interviu: ”Nu scriu ceea ce cititorii se așteaptă să primească. Când deschizi o carte de-a mea, nu poți fi sigur de nimic, nici măcar de faptul că vinovatul va fi găsit sau că anumite întâmplări sunt conectate. Singura certitudine pe care o ai este că va fi plină de suspans. Lucrurile vor ajunge la o concluzie, doar că nu știi niciodată când se va întâmpla asta. Din acest punct de vedere, când îmi citești romanele, le citești pe propriul risc (sau risk, aș completa eu).”

Interviu Stefan Ahnhem

Comandă cărțile lui Stefan Ahnhem
pe Libris, aici, pe Cartepedia, aici sau pe Elefant, aici>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # # # # #

MissValery

Miss Valery este co-fondatoarea clubului de carte www.serialreaders.com. Cititoare in serie (cum altfel?) si pasionata de calatorii, filme si evadari, daca nu o vezi citind, inseamna ca e ori plecata prin cine stie ce locuri, ori la cinema, ori evadeaza din vreun escape room. O gasiti si la: viatasiacorddeoane.ro

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare