Interviu Eshkol Nevo

Eshkol Nevo: “Mă tem foarte tare să nu devin genul de scriitor care scrie de fiecare dată aceeași carte”

de / February 17th, 2020 / 349 vizualizari

Mi-a luat nepermis de mult să termin interviul cu Eshkol Nevo. L-am tot amânat pentru că nu îmi găseam cuvintele – tot nu sunt sigură că le-am găsit, dar e prea fain interviul ca să îl păstrez doar pentru mine. Și omul, mai ales omul, e fain. Pe Eshkol l-am întâlnit într-o sâmbătă de decembrie, la o oră imposibil de matinală, dar pe care părea că doar eu o resimt. Nu știu despre voi, însă eu voi considera un interviu strecurat în ultimul moment, între mic dejun și zborul de întoarcere, ca fiind rezultatul unei alinieri de astre, planete, galaxii, sau al unei magii ştiute doar de prietenii de la Humanitas Fiction. Am pornit reportofonul și m-am lăsat cucerită. Lucru pe care vi-l doresc şi vouă.

  • Titlul original al cărții ”Simetria dorințelor” este, în ebraică, ”One Wish to the Right”/”Prima dorință la dreapta”.  Englezii au mers pe varianta mai seacă, lipsită de poezie ”World Cup Wishes”. De ce atâtea variante?

În ebraică, titlul cărții este ”One Wish to the Right”, dar în nicio altă limbă nu mai funcționează această expresie. Apoi, editorul meu din Italia a avut ideea să numim cartea ”La simmetria dei desideri”. Suna grozav și a mers de minune, astfel că această variantă a fost preluată și în Spania și acum și aici, în România (pronunță titlul în română și o face destul de bine, doar a avut două zile la dispoziție să îl tot repete, după cum glumește).

  • Aceasta nu este prima dată când vii în România, nu?

Nu, și trebuie să menționez că simt o conexiune aparte cu oamenii de aici, mă încarc cu energie pozitivă de fiecare dată. Am observat că nu există o comunitate mare de cititori în România, nu e ca și cum sunt milioane de cititori, dar cei care citesc o fac cu pasiune. Am avut parte de multe conversații interesante, oamenii au venit la lansare pregătiți, cu cărțile citite și temele făcute.

  • Având în vedere că mai sunt câteva romane de tradus în română, deduc că vom mai avea ocazii să ne revedem. Și cred că fiecare vizită te va apropia și mai mult de publicul cititor din România. În cazul meu, cel puțin, așa se întâmplă. Simt că îmi revăd un prieten și parcă citesc cu și mai mare drag cartea în discuție.

Da, tot ce se poate. Știi ce este haios? Tu ești singura persoană pe care am cunoscut-o și pe care nu o știam dinainte. Toată vizita a fost un fel de deja-vu: aceiași cititori, aceiași moderatori, aceiași jurnaliști, aceiași oameni de la ambasadă. Nimic nu s-a schimbat, în afară de tine. E ceva la limita SF-ului, ca un fel de univers replicat.

”Simetria dorințelor” este o carte diferită. Oamenii rezonează la diverse subiecte, cum ar fi tema prieteniei, care este foarte prezentă în această carte. Cititorii împărtășesc povești despre prietenii lor: cineva chiar mi-a mărturisit că după ce a citit cartea a reluat legătura cu un prieten vechi. Deci tema este alta, oamenii sunt aceiași. Iar Bucureștiul este la fel de friguros pe cât mi-l aminteam. Mi-ar plăcea tare mult să mă întorc aici și pe timp de vară, măcar o dată.

  • Cum spuneai și tu, cărțile sunt diferite, dar au și un mare punct comun: ambele sunt scrise sub forma unei confesiuni și îți dau senzația că personajele ți se adresează direct, lucru care se simte mai acut în ”Trei etaje”.  Este acesta un tipar în toate cărțile tale?

Da și nu. Tehnica confesiunii nu apare chiar în toate cărțile mele, dar încerc să micșorez distanța dintre realitate și literatură, să mă apropii cât mai mult de esența lucrurilor, să le dau o voce autentică personajelor mele. Uneori, renunț la sofisticarea literară sau la abilitatea de a jongla cu cuvintele, doar pentru a face personajele mai credibile. ”Simetria dorințelor” a fost cartea care a curs cel mai natural, cu efort minim din partea mea. Nu a fost neapărat ușor de scris, în sensul că am avut mult de editat și îmbunătățit la ea, dar nu am avut nicio clipă sentimentul că mă prefac, totul a fost foarte intim, vocea lui Yuval a fost foarte intuitivă, într-un fel aparte, lucru care nu mi s-a mai întâmplat. Întotdeauna ai ajustări de făcut între tine și personaje, dar nu și acum. L-am simțit foarte aproape pe Yuval, deși eu nu sunt el și nici el nu are de-a face cu mine.

  • Dar ai tendința să crezi, ca cititor, că Yuval, scriitorul, este construit după chipul și asemănarea lui Eshkol, scriitorul.

Ai libertatea să crezi orice vrei. Trebuie să fiu în toate personajele. Nu aș putea să scriu despre patru prieteni fără să regăsesc câteva ceva din mine în fiecare dintre ei. Când sunt întrebat care este cartea pe care o iubesc cel mai mult, dintre toate cele scrise de mine, ei bine, asta e. Am alte cărți cu care mă mândresc mai tare din punct de vedere literar, întrucât sunt mai sofisticate, au o structură mai complexă etc. Dar e ceva cu cartea asta. Știu că nu ar trebui să spun asta, ca scriitor, nimeni nu o spune, dar ăsta este adevărul. Încă mă gândesc la personaje și mă simt legat de ele, ba chiar am fantezii cum că voi scrie o continuare, cândva.

  • Ar trebui. Uite, un alt lucru comun: majoritatea poveștilor tale nu au un final clar și lasă loc de interpretări și continuări.

Îmi plac finalurile deschise pentru că așa, cititorii sunt ușor confuzi și puși în dificultate. Nu sunt complet mulțumiți și liniștiți, nu simt acel catharsis. Din contră, mi se întâmplă să vină unele persoane, chiar și la 3-4 ani după ce au citit cartea și să mă întrebe despre finalul uneia dintre cărți. „De ce ai făcut asta?”, ”ce se întâmplă?”, ”ce urmează?”, spune-ne. Și îmi place, asta înseamnă că am reușit să îi zgândăr într-atât încât să se gândească la asta mult timp după ce au terminat de citit. Ăsta este marele avantaj al finalurilor deschise.

  • Ai întreaga poveste conturată în momentul în care te apuci de scris, ştii deja care va fi finalul?

Nici măcar nu eram conştient că scriu un roman. Eram într-o pană de idei şi inspiraţie, așa că m-am decis să scriu o povestire scurtă, despre patru prieteni şi dorinţele lor. Curând după ce m-am apucat de scris, mi-am dat seama că doar o povestire nu va fi de ajuns pentru a cuprinde patru ani, dar planul inițial nu prevedea niciun roman, prin urmare nu am avut structura acesta în minte de la început. Pe parcurs, am întrezărit posibilitatea unei simetrii. Iar când ai această revelație, este atât un moment fericit – pentru că de atunci încolo știi ce ai de făcut, știi unde te îndrepți, cunoști harta cărții, ai propria aplicație de navigare – , dar este și ceva trist, în același timp, pentru că până găsești structura, ești complet liber. Te poți rătăci fără Google Maps și ăsta este un sentiment extrem de plăcut. Abia la jumătatea cărții sau chiar mai mult, după trei sferturi de roman, am realizat chichița asta cu dorințele (n.r.: nu vă zic despre ce chichiță este vorba, ca să nu stric surpriza).

  • Ai spus mai devreme că te regăsești, câte puțin, în fiecare dintre cei patru prieteni. Cum rămâne cu personajele feminine?

Se aplică și în cazul personajelor feminine. Aș spune că este, de asemenea, o carte despre cum femeile îi motivează pe bărbați și le schimbă viața. De exemplu, Yala este dorința lui Yuval, – de fapt, nu doar una, toate cele trei dorințe ale lui –, și timp de patru ani, doar la Yala se gândește, indiferent ce face și cu cine se întâlnește. Prin urmare, Yala este un factor crucial în viața lui. Abia când se eliberează de ea poate să își vadă de viață cu adevărat, să-și pună alte dorințe și să înceapă relații noi. Apoi, îl avem pe Ofir: dacă nu ar fi existat Maria, viața lui ar fi luat-o într-o cu totul altă direcție, ar fi fost complet pierdut fără ea, mai ales după ce părăsește lumea publicității (la fel ca mine, la vârsta lui, în treacăt fie spus). Amichai este definiția bărbatului căsătorit, devotat vieții de familie, a cărui existență este dată peste cap de moartea soției. Dar tocmai acest episod tragic îl determină să-și schimbe viața în totalitate. Și mai este și Churchill, care intră mereu în necazuri din cauza femeilor, pentru că este tot timpul pus pe flirtat. Deci, dacă stai să te gândești, destinele tuturor bărbaților din carte sunt influențate de femei.

  • Nu doar destinele bărbaților, aș adăuga eu, pentru că Maria este cea care reușeste să  o schimbe total pe Ileana. După părerea mea, transformarea Ilenei este cea mai surprinzătoare dintre toate. Și cea mai pregnantă.

Uneori, când ești într-o relație de cuplu de durată, se instalează rutina și este foarte greu să ieși  din acest cotidian comod al relațiilor. Și atunci, cineva din exterior, precum Maria, are puterea să spargă tiparele, lucru pe care, de cele mai multe ori, soții nu sunt în stare să îl facă, oricât de mult și-ar iubi soțiile și oricât de frumoasă ar fi relația lor. Exact așa este și în viață: e necesar să vină cineva din afara tiparelor, ca să te scoată din rutină.

  • Aș vrea să revenim la declarația ta de mai devreme – spuneai că, la fel ca Ofir, ai renunțat la o carieră în publicitate. Poți să elaborezi? Nu de alta, dar am încercat să citesc câte ceva despre tine înainte de acest interviu și rămăsesem cumva cu impresia că totul în viața ta se învârte în jurul cărților și al lecturii și că așa a fost mereu. E ca și cum ai știut dintotdeauna că vrei să devii un scriitor.

Nu chiar. Pe când aveam 23-24 ani și tocmai mă întorsesem dintr-o excursie cu rucsacul în spinare prin America de Sud, am decis să scriu un roman. Dar nu am fost în stare să îl scriu, pur și simplu nu am putut, eram prea tânăr. Am studenți de 23 ani capabili să scrie romane minunate, dar eu nu am putut. Pentru mine era prea devreme. Așa că am renunțat la romanul meu, care avea abia 5 pagini, după jumătate de an de încercări, și am lucrat în publicitate timp de 8 ani. Cream sloganuri, reclame, ca să îmi finanțez studiile de psihologie și să fac rost de bani de chirie. Tot atunci am învățat ce este disciplina și că inspirația nu este un lucru pe care să îl aștepți, e ceva ce poți invoca, provoca. Nu contează dacă iubita tocmai te-a părăsit sau ești răcit, trebuie să îți vezi de treabă, fără scuze. Inspirația nu are de-a face cu îngerași magici care stau pe umărul tău și îți dictează ce să scrii, totul se rezumă la disciplină. Deci, pentru mine, a fost o lecție foarte bună, plus că am cunoscut o mulțime de oameni interesanți în lumea publicității, mai ales pe partea de vizual. Eu vin dintr-o lume a cuvintelor. Și, lucrând cu acești oameni care au mintea focusată pe vizual și au capacitatea de a transpune totul în imagini, am învățat despre puterea unei imagini bune, care poate fi, de multe ori, mai de impact decât o mie de cuvinte. Din nou, o lecție foarte importantă. Apoi am început să scriu povestiri scurte și, într-un fel, să caut un pretext sau momentul potrivit ca să renunț la job. Experiența mea nu a fost una traumatică, precum în cazul lui Ofir, pentru că nu am fost niciodată manager, nu am avut responsabilități, am refuzat să fiu responsabil pentru ceva în care nu cred. Așa că, până la urmă, am renunțat și am plecat, din nou, în America de Sud.

Mi-a luat o decadă de confuzie ca să descopăr ce îmi place să fac și să realizez că îmi doresc să fiu scriitor.

  • Obișnuiești să te uiți la fotbal? Din ce am citit până acum, Cupa Mondială pare o temă recurentă în cărțile tale.

Da! Am o echipă pe care o susțin din Israel și tocmai ce am câștigat un meci important.

  • Ai scris romane, o carte pentru copii, povestiri scurte, chiar și un volum de non-ficțiune. Ce gen preferi sau crezi tu că te reprezintă cel mai bine și care ți-a pus cele mai mari dificultăți?

Cred sincer că non-ficțiunea nu este pentru mine. Nici măcar nu o consider o carte de non-ficțiune, este mai mult un manual de instrucțiuni pentru cei care trec printr-o despărțire și mai bine de jumătate din carte erau doar minciuni.

  • Dar non-ficțiunea ar trebui să spună adevărul, nu? Nu asta e convenția?

Da, ar trebui, dar eu am mințit. Nu pot să scriu proză autobiografică, mi se pare plictisitor. Adică, deja s-a întâmplat, de ce să mă mai agit? De aceea nu scriu niciodată despre prietenii mei reali: deja i-am cunoscut, există, ce rost mai are să scriu despre ei? Trebuie să găsesc un element de ficțiune în tot ceea ce fac, chiar și atunci când mă prefac că scriu proză autobiografică. Pentru mine, să scriu non-ficțiune a fost și va rămâne cea mai grea parte.

  • Dacă e să compar cele două cărți traduse în română, aș zice că principala deosebire, pentru mine, ține de percepție. Mi-a fost mult mai ușor să rezonez cu personjele din ”Simetria dorințelor”, poate și prin prisma vârstei lor. Dar nu mă pot pronunța în privința personajelor principale din ”Trei etaje”, nici măcar nu îmi dau seama dacă îmi plac sau nu, toate au defecte și sunt greu de încadrat în categoria bun/rău. Le-ai construit așa intenționat sau, cum spuneam, ține doar de percepția mea?

Ai punctat foarte bine. Probabil că aceasta este cea mai mare deosebire între cele două cărți, într-adevăr. Și, într-un fel, mă mândresc cu asta. Cred că, până la ”Trei etaje” am avut tendința să mă îndrăgostesc de personajele mele, să simt empatie pentru ele și să le iubesc, fără să le judec. Asta era o caracteristică a stilului meu și eram complet ok cu asta. Dar, când am început să scriu ”Trei etaje”, m-am întrebat, nu de la început, ci pe parcurs: Ce este nou? De ce te deranjezi să scrii această carte? Vii cu o perspectivă proaspătă? Care este provocarea acestei cărți? Mă tem foarte tare să nu devin genul de scriitor care scrie de fiecare dată aceeași carte. Există astfel de autori, unii chiar faimoși, care scriu mereu aceeași carte. Astfel că, după ce am scris povestea pentru primul etaj, care are în centru un personaj foarte agresiv și enervant, am realizat că asta este noutatea: voi scrie despre personaje de care să nu pot să mă îndrăgostesc, personaje pline de defecte, iritante, cu o moralitate îndoielnică, care să facă greșeli. Nu le voi judeca, pentru că nu mi se pare corect, ca scriitor, să judeci personaje și oameni, dar voi, ca cititori sunteți liberi să o faceți.

  • Întrucât nu mai avem timp, închei cu întrebarea clasică: ce citești în acest moment?

Alice Munro, un volum de povestiri scurte, cu titlu foarte lung, ”Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage”. Este a opta carte de Alice Munro pe care o citesc și nu încetează să mă surprindă, iar ea este, probabil, singura scriitoare din lume pe care o invidiez sincer. Felul în care reușeste să cuprindă umanitatea, cu toate tarele, dorințele, legăturile și amintirile ei, în povestiri mai scurte de 40 pagini, este incredibil. Am multe de învățat de la ea.

***

Eshkol Nevo este singurul autor care mi-a pus întrebări, care a vrut să afle mai multe despre Serial Readers și Miss Valery, iar interviul cu el a fost singurul intrerupt ca urmare a depășirii timpului alocat. Să nu vă mire, așadar, că sunt ușor fascinată de el. Se simte?

Cărțile lui Eshkol Nevo sunt disponibile 
la Cartepedia, aici, la Libris, aici, sau la Elefant, aici >>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # # # #

MissValery

Miss Valery este co-fondatoarea clubului de carte www.serialreaders.com. Cititoare in serie (cum altfel?) si pasionata de calatorii, filme si evadari, daca nu o vezi citind, inseamna ca e ori plecata prin cine stie ce locuri, ori la cinema, ori evadeaza din vreun escape room. O gasiti si la: viatasiacorddeoane.ro

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare