Interviu cu Luca Dinulescu, omul din spatele volumului Prostituția României

de / October 18th, 2016 / 763 vizualizari

Toată lumea știe că în ultimii doi ani m-am specializat pe literatura pentru copii, dar din cand in când mai simt nevoia unui “upgrade”, cum spun unii (sau downgrade, după cum îl văd eu, nu de alta, dar ador literatura pentru copii!). Uneori însă rămân surprinsă de lectura aleasă pentru schimbarea registrului și mă bucur de decizia luată. Este și cazul volumului Prostituția României, semnat de Luca Dinulescu, un volum ale cărui valențe s-au lăsat greu asupra conștiinței mele. Nu mă pricep să scriu pentru oameni mari despre cărți pentru oameni mari, nu știu să fiu obiectivă, de aceea am preferat un interviu. Așadar… Luca Dinulescu, oameni buni! Un interviu simplu, fără ocolișuri și cenzuri.

Cine este Luca Dinulescu? Ce pasiuni are, ce urăște, ce îl caracterizează?

Cred că sunt orice alt om care merge pe stradă în lumea anului 2016, în curând 2017. În rest, vreau să trăiesc suficient încât să aflu cum funcționează mecanica cuantică, ascult muzică, citesc, joc baschet – când am timp. Îi pregătesc fiică-mii un raft imens cu benzi desenate și nu detest nimic și pe nimeni. E adevărat că uneori mă feresc de vecini, există acest refuz al unui anumit concret al proximității, cum ar fi de exemplu ca ei să știe cu ce pardesiu mă îmbrac, dar în rest cred că mă descurc binișor.

luca
Când ai început să scrii și de ce?

Am scris o poezie în jurul vârstei de 8 ani, apoi, imediat după aceea, o povestire, se numea „Bomba cu ciocolată”. Explicația cea mai pertinentă pentru care am comis aceste texte este faptul că l-am moștenit pe taică-miu, Denis, care se deda el însuși la această activitate de ceva vreme, în special ca formă de rezistență la vremurile respective. Mă refer la perioada dinspre sfârșitul anilor ’80, când rezistai cum puteai, ba prin scris, ba spunând bancuri, ba mai știu eu cum.

Te învârți în lumea literară din mai multe puncte de vedere – PR, om de litere, scriitor. Care rol îți place mai mult și de ce? Cum ți se par celelalte roluri privite din perspectiva celorlaltora?

În această vară m-am sustras activității de PR, lucru care îmi permite să păstrez o oarecare distanță față de lumea culturală, lucru sănătos, din punctul meu de vedere. Îmi mai rămâne, așadar, rolul de, hai să zicem așa, om care se joacă cu cuvintele, lucru care este ceva mai confortabil. Adică să stai și să scrii niște chestii, versus să promovezi niște cărți în care nu întotdeauna crezi, este, desigur, mai convenabil. Activitatea de PR cultural dedicat zonei literare este agreabilă după un număr de ani, când dezvolți, eventual, o anumită relație cu redactorul șef, moment în care conveniți o strategie pentru o carte, sau o serie de cărți. Treaba asta este însă foarte greu de atins, pentru că de cele mai multe ori gusturile nu coincid și atunci e mai bine să-ți vezi de treabă. Vorbesc, desigur, în numele meu.

Ai debutat cu volumul Sir Sugismund, cu vreo 10 ani în urmă, apoi ai fost invitat de Marius Chivu în antologia Best of: proza scurtă a anilor 2000, iar acum ai publicat volumul Prostituția României. Povestește-ne puțin despre cărțile tale, despre cum vezi evoluția lor și, mai ales, a stilului tău de scris.

Evoluția scriiturii mele, dacă există vreuna, este pur și simplu faptul că am început să scriu niște texte mai lungi. Altminteri, sunt proze din Sir Sugismund care au rezistat cu brio trecerii timpului și pe care le-aș mai scrie bucuros încă o dată. Tendința este, desigur, să încerci să produci niște chestii consistente, care să nu lase cititorului senzația că a dat banii pe o însăilare de statusuri Facebook, lucru care desigur că se înscrie în recenta dispută a prozei scurte în raport cu romanul, dar care este, după părerea mea, o non-discuție. Esența e simplă: ai ceva de spus, o spui în orice formă, fie ea și a respectivelor statusuri de Facebook. Iar ca să mă refer exclusiv la stil, chiar nu știu. Ceea ce voi spune în continuare e o aberație raportat la întrebare, dar visez, ca mulți alții, probabil, ca tehnologia să evolueze într-atât încât actul scrisului să devină ceva arhaic, iar cuvintele care ni se nasc în minte să apară instantaneu cumva în realitate, ca și cum lumea înconjurătoare n-ar fi decât un decor pe care îl încarci într-un joc funcție de dispoziția imaginației tale din ziua respectivă. Nu-mi dau seama însă dacă un astfel de stil e posibil. Sau dacă asta poate fi numit stil.

Ce literatură preferi? Ce cărți te-au marcat, de-a lungul timpului, într-o măsură sau alta?

Cred că absolut fiecare carte pe care am citit-o m-a marcat, la vremea ei. Dar dacă ar fi să mă gândesc statistic la o cultură ai cărei scriitori m-au atins într-un procent mai mare, asta dacă se poate judeca literatura în felul ăsta, atunci ar trebui s-o nominalizez pe cea sud-americană. Este cumva inevitabilă din punct de vedere al cititorului, acolo, pe pământurile respective, se întâmplă în mod clar ceva din punct de vedere literar, fie că unora le place sau nu. Mă gândesc de asemenea la literatura est-europeană, ea are de asemenea un mod de a vedea lucrurile care este propice mie, drept dovadă că scriitorul a cărui operă m-a impresionat cel mai recent este chiar din vecini, anume Witold Gombrowicz. Cunoscut de prea puțini, din păcate.

Prostituția României este un volum interesant pentru piața românescă de carte. Un fel de Mein Kampf autohton. Cum a fost văzut el de critici, de cititori? Care a fost impactul cărții asupra publicului?

prostitutia-romanieiM-a sunat într-o zi Nicu Alifantis ca să-mi spună că tocmai a terminat-o și i-a plăcut. Sau poate a fost doar politicos, nu știu. Și, desigur, alte reacții similare în special din partea apropiaților, pentru că Prostituția României este o carte foarte personală, în care am avut aroganța de a scrie în special chestii care mi s-au întâmplat mie și cu care publicul larg poate nu empatizează. În ce privește critica, ea a fost predominant pozitivă, cu amendamentul că trebuie să fii într-o anumită stare ca să acorzi atenție acestui gen de proză, pentru că nu scriu despre ghiocei și norișori care zburdă pe cerul senin, tot așa cum nu scriu nici despre oameni care au revelații ca urmare a drogurilor. Există și această literatură și are publicul ei, o văd zilnic pe Facebook, doar că pe mine nu mă interesează, motiv pentru care va dura o vreme până să intru în conștiința largă a publicului. Dar se va întâmpla, chiar și cu o literatură atât de puțin comercială ca a mea. Cât despre ideea că este un Mein Kampf, da, poate. Există într-adevăr o anumită intransigență care transpare din paginile cărții, ceva care e în acord cu personalitatea mea, dar pe de altă parte cred că am suficient umor încât să nu scriu ceva gen Mein Kampf. Nu cred în genul ăla de demență, tot așa cum nu cred, de fapt, în demență în general.

De fapt, care a fost publicul țintă al cărții tale?

Această carte e mult mai socială și, cumva, mai politică decât ce am scris până acum și atunci m-am adresat din start oamenilor preocupați de asemenea chestii. Pe de altă parte, atunci când vorbim despre nedreptate, socialmente vorbind, cred că există un numitor comun cu care rezonează foarte mulți oameni, genul de reacție conform căreia te ridici și spui, „gata bă, așa nu se mai poate, e vremea să schimbăm ceva”. În ultimă instanță însă, mă adresez oamenilor vii, sau care nu au „murit” încă, ca să spun așa și care sunt sensibili la tot ce se întâmplă în jurul lor. Și care, mai ales, se implică pentru a schimba o stare de fapte indolentă și deci perdantă.

Îți porți cititorul prin viața ta, povestind întâmplări mai mult sau mai puțin haioase, iar din fiecare astfel de amintire a rezultat o nouă lege, un nou punct care construiește finalmente această cărțulie menită să ajute orice individ să supraviețuiască actului sexual consimțit cu țara în care s-a născut. S-au recunoscut oamenii care ți-au inspirat aceste idei în descrierile tale? Cum au reacționat?

Ca să o citez pe Nona Rapotan, de la Bookhub, sper să nu se supere că fac lucrul ăsta, „soluțiile regăsite în carte nu sunt utopice, chiar deloc, o să-mi dați dreptate citind”. Nona fiind, de altfel, o persoană pe care nu am cunoscut-o (încă), singurul dialog pe care l-am avut având loc pe Facebook, unde nu am încercat s-o influențez în niciun fel în privința „legilor” pe care le-am dat. Așadar, există aici, în Prostituția României, un filon de la care se revendică un număr de oameni, fie că o declară sau nu, fie că o acceptă sau nu. Un filon al stării de fapt, al – să zicem – unui soi de moment zero al adevărului, care nu e tocmai vesel și despre care eu încerc să dau un semnal că poate e cazul să vorbim, în cele din urmă, desigur, după ce terminăm toate celelalte subiecte la ordinea zilei: cum să-ți cioplești barba mișto, în ce fel s-o arzi pe Instagram ș.a.m.d.

Putem considera Prostituția României un fel de auto-biografie filosofico-tragică?

Categoric da.

Ce urmează pentru Luca Dinulescu? Proiecte, cărți, experimente literare? Unde te vom găsi în perioada următoare și cu ce ne vei mai surprinde?

Nu știu. Poate voi mai scrie ceva, poate nu. Altfel, am avut o discuție, recent, cu Alex Tocilescu, întrebându-ne, amândoi, dacă ar fi cazul sau nu să ne reapucăm de muzică. Pentru că, da, printre chestiile pe care le-am făcut de-a lungul vremii se numără și această activitate. Vă voi lăsa de altfel chiar pe voi să răspundeți la această întrebare, lăsându-vă drept ajutor linkul (clipul mai jos) unei piese pe care am făcut-o împreună cu Alex și alți doi muzicieni. Asta că tot vorbeam despre literatură 🙂

Cartea Prostituția României este disponibilă pe Libris.ro aici.

# # # # #

Patricia Lidia

Inginer, femeie și mamă în viața reală, autor de texte pentru copii și jurnalist cultural neoficial în viața virtuală...

5 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare