Seria de interviuri cu autori români tineri și frumoși, pe care am început-o în 2016, continuă acum cu Ana Mănescu.

Ana Mănescu s-a născut în ’89 în București, e pasionată de istorie și literatură și o știți pentru că e autoarea cărților alter.ego, Quasar și Stresul dintre orgasme, toate apărute la editura Herg Benet, acolo unde Ana se ocupă impecabil de PR. Printre scris, citit și pisicit, Ana e și editor-șef la societatesicultura.ro.

Știm că ai început o colaborare cu Herg Benet pe partea de PR. Lucru care, permite-mi să-ți spun cu admirație, se vede, editura Herg Benet e tot mai vizibilă, mai frumoasă și, deși n-aveam niciun dubiu, pentru că îi cunosc de mult pe Alex și Cristina, pare chiar mai serioasă, cu respect față de autorii lor, de cititorii cărților lor. Acum, la fel ca atunci când spun Alex și Cristina, și Ana înseamnă tot Herg Benet? Cum e pentru tine acest job și cum îl împaci cu anxietatea?

Îți mulțumesc pentru apreciere, dar să știi că evoluția editurii este organică, era deja pe făgașul acesta, iar meritul este al întregii noastre comunități, al autorilor care se implică mult în promovare, al colaboratorilor care povestesc atît de frumos despre cărțile noastre, al cititorilor care ne încredințează o frîntură din timpul și dragostea lor și, mai ales, al poveștilor în sine, care vorbesc de la sine.

Alex și Cristina înseamnă Herg Benet, iar Herg Benet înseamnă Alex și Cristina. Ei doi sunt fundația și trunchiul, au rădăcini și rămurele împletite în fiecare aspect al editurii, inclusiv în PR. Însă dacă Ana înseamnă (și) Herg Benet, Herg Benet nu înseamnă Ana. Eu mă ocup cît de serios și jucăuș pot de felia mea, dar îs doar nebuna de pe tabla de șah, și-ascult de rege și de regină.

Cînd visam eu să colaborez cu Herg Benet din alt rol decît cel de autoare, mă vedeam întotdeauna redactor. Însă ei de PR aveau nevoie. Anxietatea a zis NO EFING WAY, ce treabă ai tu să interacționezi cu oamenii, agorafobia a spus FĂI, unde crezi tu că mă scoți din cas’, iar perfecționismul și sindromul impostorului au zis ce știi tu despre PR și literatură și viață? Dar, vezi tu, Alex și Cris sunt printre cei mai buni oameni pe care îi cunosc și sunt dedicați editurii, așa că lucrurile s-au aranjat în așa fel încît să fim cu toții împăcați. Ei s-au ocupat în continuare de evenimentele live, iar mie mi-a revenit online-ul, pe care îl pot administra de-acasă, așa că sunt în elementul meu.

De un an și-o primăvară am preluat pagina de Facebook a editurii și recent am deschis un grup pentru comunitatea Herg Benet și un cont de Instagram. Tot io-s di vină pentru callurile bianuale în blogosferă. La campanii și concursuri lucrăm împreună, și sunt norocoasă că, atunci cînd vin cu idei ca renii de Crăciun, Alex nu rîde de mine, ci îmi face un afiș simpatic. Așa că-s la fel de entuziasmată de această colaborare ca în prima zi. Și sunt recunoscătoare pentru ea, în special fiindcă mi-a schimbat percepția asupra PR-ului.

Acum cîteva sute de ani, am intrat relativ printre primii la Jurnalism și Științele Comunicării, lucru de care am fost mîndră și care mi-a spus: uite, aparții aici. Dar m-am lăsat după primul semestru, convinsă că nici jurnalismul, nici PR-ul nu sunt de mine. Și nu sunt, nu cum eram învățată acolo, nu cum vedeam în presă, și nu în general. Eu sunt condusă de iubire și instinct, o răzgîiată-romantică incurabilă, așa că trebuie să găsesc proiecte în care cred întru totul și să fac lucrurile cum simt. societatesicultura.ro mi-a arătat cît de frumos e să povestești ce iubești, ce te hrănește, ce te învață, și cum o cronică îți poate schimba viața (și cînd o citești, dar mai ales cînd o scrii). Iar Herg Benet m-a învățat că PR-ul poate însemna același lucru, doar că povestești pe scurt, arhiscurt. Și că se rezumă la a construi și a îngriji o comunitate, așa cum îmi place mie: asumat, autentic, sincer, organic și cu dragoste. Nu oi fi eu PR ca la carte, dar sunt a Hergului, absolut.

Cum arată o zi „lucrătoare” din viața ta? Cum te împarți între pisici și cărți de citit, cărți de scris, cărți de promovat?

Într-adevăr, așa mă împărțeam: scriam povești și despre povești, traduceam, redactam și aveam grijă cu PiaRu’ pe scări. Însă m-ai prins într-un moment de tranziție. După doi ani în care m-am suprasolicitat, învăț să am răbdare, să iau lucrurile pe rînd, să respir. Am separat sarcinile de visuri și am descoperit că eu chiar nu am multe de făcut, doar vreau să fac multe, oho, totul-acum. Încă îmi doresc să mă împart între ele, dar nu mă mai sperie într-atît timpul încît să încerc să le fac dintr-odată.

Așadar, momentan lucrez la obiceiul de a sta la zi cu responsabilitățile externe. În aproape fiecare dimineață fac muncă de întreținere: 5-10 pagini traduse, Inbox 0, rețele de socializare. Am și zilele mai încărcate în care fac ce pot în avans, cum ar fi să programez pe Facebook (pe AM am postări pînă în octombrie, de exemplu), sau în care redactez o carte (prefer să îmi rezerv 2-3 zile în care să mă dedic întru totul ei). Însă de obicei termin destul de repede ce am de făcut neapărat.

Cît despre pisici, m-au întrerupt de trei ori numai cînd răspundeam la întrebarea asta, dar pisiceala are prioritate la noi în casă, așa că nu-i cu supărare.

Apropo de asta, tu ce și când mai scrii? Ai debutat în 2014 cu alter.ego, apoi au apărut Quasar și Stresul dintre orgasme. Ce urmează? Ai un „plan editorial” pe care-l urmezi în viața personală sau te lași surprinsă de inspirație 100%?

Am avut alte priorități și mi-am ieșit din mînă și din minți cu tot ce înseamnă scriitura. Acum că am început să lucrez eficient, îmi rămîn timp și energie să cochetez cu poveștile mele. În cazul primelor cărți, m-am lăsat condusă de inspirație și de obsesii întru totul, dar urmează Sinuciderea Ielelor, pentru care am nevoie și de niște cercetare într-ale mitologiei și fantasticului. Ca să vă faceți o idee despre cum va fi volumul, puteți citi în Revista de suspans povestirea care îl va deschide, Nereida. Mai am încă patru scrise, una începută și apoi de căutat pînă strîng de-un volum. Ah, și ultima povestire, cea care dă numele cărții, va fi puntea către romanul cu vampiri și ursitoare, Începuturile de la sfîrșitul lumii. Da’ mai întîi să învăț iar să scriu, da?

Care este, pentru tine, definiția unei cărți bune?

O iubesc? M-a hrănit? M-a învățat ceva? Atunci a fost bună pentru mine.

Și ce înseamnă acum literatura română contemporană? Ce remarci mai degrabă: excepționalii sau mediocrii, bestsellere sau geniile publicate dar, cumva, tot anonime?

Ca scriitură, îmi inspiră autenticitate, actualitate, căutare. Ca promovare, avem bisericuțe pentru fiecare autor sau editură, iar părerile diferă în funcție de poziționarea față de o anumită comunitate sau față de un anumit tip de scriitură. Na, ca-n toate vremurile, ca-n toate locurile. Eu una sunt deschisă la orice lectură, mă ghidez după instinct, după ce îmi pică în mînă, după ce nișă mă interesează într-un anumit moment. Găsesc ceva, orice și în cărțile excepționale, și în cele execrabile, și în cele citite de tot poporul, și în cele obscure.

Ce predomină în TBR-ul tău, autorii români sau cei străini?

Români în lecturile pentru Iele, străini în cele de relaxare.

Ce ai în playlist-ul de favorite? Și de ce?

Muzică sau cărți? Zilele astea ascult Hozier, muzică celtică (Adrian von Ziegler, adică) și melodiile pe care mi s-a pus pata din sezonul 2 din Sense8, Wise Enough (Lamb) și Small Things (Ben Howard). Pentru că mă fac să simt chestii.

În ceea ce privește cărțile, ai intuit bine, fiindcă am exact asta, un playlist numit The stories we love best do sleep with us forever (i-am stricat lui J. K. mesajul, ea zicea că trăiesc în noi). Nu conține toate poveștile mele preferate, pentru că are rol de leac pentru insomnie și anxietate, iar unele dintre favoritele mele au efectul opus (Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, la tine mă uit). Pînă acum, testate și admise sunt Harry Potter (evident), All Souls, The Hunger Games și (abia trecut, da’ nu-i vina lui că-s eu într-o fază YA) The Hobbit. Am amînat oleacă The Lord of the Rings ca să citesc The Mortal Instruments. Playlistul e în lucru abia din septembrie anul trecut, așa că o să mai strîngă cîteva zeci, întrucît eu sunt mare fană a recitirilor. Va avea cărți excelente (Magicianul, Atonement, Ender, Zilele Regelui, Ne vom întoarce în Muribecca, romanele lui Flavius Ardelean, teatrul lui Sarah Kane), precum și not-so-guily-pleasures (da, îmi place Twilight). Din nou, pentru că mă fac să simt chestii, și nu e numai subiectiv, e și circumstanțial. Sunt cărți cu care m-am sincronizat perfect într-un moment, care m-au salvat, motiv pentru care au rămas în mine, ca oamenii pe care i-am iubit.

Care e cartea care te-a zdruncinat din temelii din tot ce ai citit până acum? Dacă ne-o recomanzi și nouă, de ce?

Știu că ai zis cartea, Ancă, dar eu simt chestii… și multe m-au zdruncinat. Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului îmi provoca atacuri de panică de fiecare dată cînd o deschideam, într-atît de sufocantă e, dar excelentă. Teatrul lui Sarah Kane este fucked up, murdar și cumplit de emoționant. Magicianul și Șotron sunt perfecte. Am plîns isteric cînd am terminat Zilele Regelui. Tot ce scrie Flavius Ardelean mă paralizează scriitoricește și omenește. Însă Harry Potter rămîne povestea cu cel mai mare impact asupra mea, pentru că m-a întors pentru prima oară la fantasticul pe care îl evitasem din copilărie pentru că nu-i literatură serioasă, dar care e acasă pentru mine. Să ascunzi teme profund umane în decoruri magice, aaah…

Și pentru că te-am descusut atât, pun o întrebare clișeică deja: unde te vezi peste 5 ani?

Nu îmi mai plasez visurile într-o linie temporală. De fiecare dată cînd am făcut-o, viața m-a aruncat de pe traiectorie, fără pic de avertisment. Și de fiecare dată cînd m-am ridicat, am ajuns unde îmi era locul. Acum șase ani mi-am pierdut sănătatea și liniștea, am renunțat la facultate, dar mi-am găsit curajul să termin cartea cu care aveam să debutez și am descoperit cît de mult iubesc redactarea și jurnalismul cultural. Acum sunt iar într-un moment din ăsta, așa că nu știu ce va fi peste cinci ani, nu știu nici măcar ce va fi peste cinci luni sau cinci zile, dar o să fie ce trebuie.

Visezi să te muți pe o plajă, unde să scrii cât vei trăi. Dau tot mai des de întrebarea următoare, așa că ți-o pasez ție: tu ce faci pentru visul tău?

E o întrebare pe care am tot pus-o și eu, altora și mie. Oi visa eu să mă mut pe o plajă, dar nu e realist de cînd cu amicul Hashimoto, că mă ia cu leșin cînd stau zece minute în soare. Dar marea poate fi și-o stare a minții. Scrisul e important aici. Și recunosc că l-am evitat. Întîi pentru că împrejurările m-au forțat să am alte priorități, apoi pentru că mi-am pierdut legătura cu el, ritmul. I-am dus dorul, dar îl simțeam ca pe o corvoadă. De la o vreme, am îndrăznit să mă visez iar într-un fel infinit, iar scrisul este undeva sus în ierarhie. Totuși, realizez că nu-mi ajunge viața să îmi îndeplinesc toate visurile, și că nu există de fapt un țel ultim, totul se ramifică, mereu mai e de crescut, de iubit, de imaginat, de povestit. Acum, tot ce fac e către un vis al meu, iar pașii devin visul.

În încheiere, vă invit să o citiți pe Ana și pe site-ul anamanescu.ro!

Cărțile Anei sunt disponibile pe Libris, aici, pe Elefant, aici,
sau pe situl editurii Herg Benet, aici >>

#ana manescu #club de carte #editors pick #featured #interviu #serial readers