Frica de poveste și frica din poveste

Frica de poveste și frica din poveste

de / May 14th, 2020 / 60 vizualizari

Guest post scris de Ina Bulzan (storyteller / povestitoare)

Ne e frică. Tuturor. Nu are rost să stăm de vorbă, dacă nu avem bruma de cinste să recunoaștem asta.

Frica se ține de noi. Și bine face. Dacă nu ne-ar fi frică de pericol (fie el de orice fel ar fi) nu ne-am pune scutul, nu am lua-o la sănătoasa ori nu am scoate sabia. Fie că te ascunzi după scut, o iei la picior ori te avânți în bătălia cu dragonul, o faci mânat de frică. Nu judecăm aici care fel de a fi e cel curajos, că și asta depinde tare mult de dragonul ori moara de vânt cu care dai piept, de arma ce o ai sau nu, de… multe altele.

Numai că frica poate să fie tare vicleană. Cu cât încercăm noi să o păcălim, prefăcându-ne că nu e acolo, ea găsește și mai multe vicleșuguri să ne pună oglinda în față, ridicându-ne părul pe cap.

Noi, adulții care vasăzică, știm. Tot. Despre tot. Ne știm. De aici rezultă simplu, că nu ne temem. Explicăm aia și cealaltă, ba așa ba invers. Ne ostoim emoțiile, dacă nu cu tehnici de respirație, uleiuri ori meditații atunci clar cu pastile. Negociem cu noi și cu pericolul cine până unde se întinde, filtrăm și gestionăm trăiri, căutăm soluții sau tehnici de coping. Toate astea rațional, logic, cognitiv. Ăi mai slabi dau dovadă de palpitații, de temeri existențiale, de aplecare în fața destinului. Ăștilalți mai puternici decidem singuri ce facem, unde mergem și când ajungem, cât efort și ce resurse folosim. Ce mai, le știm și le stăpânim pe toate.

Și iacă apare, de unde de niciunde, un nepricopsit de virus, mărunt, mărunt, da afurisit, și ne dă totul peste cap. Cu ăsta nu poți frate lupta nici cu tehnici cognitive, nici cu management de orișice fel, ori vreun plan, vreo abordare. Nu-l vezi, da te doboară. Și tocmai de-asta, te ia așa cu fiori pe șira spinării. Cum înfrunți ceva ce nu vezi, nu-i găsești punctul slab, nu știi adicate-lea ce-i mai bine a alege: fuga sănătoasă ori lupta dreaptă? Care dreaptă dacă el te atacă mișelește pe nevăzute, pe neanunțate, fără fum ori urlete, ca să ai și tu răgaz de pregătire? Cu toate astea noi ne ținem cumpătul, facem ce și cum putem cu rânjetul pe față (sub mască) și cu săpunul în mână.

Ei bine, alta e povestea cu cei mici. Ei se tem de mult mai multe lucruri ca noi, cei mari. Pentru simplul fapt că înțeleg mai puține. Pe măsură ce cresc și pricep cum e cu umbrele, cu tunetul, cu întunericul înfrâng și ei toți dragonii cei mari și devin mai curajoși. Dar până acolo e de mers. Și aici intervenim noi. Deștepții. Și ne punem pe treabă. Ca să îi ajutăm, zicem noi.

Prima dată zorim pruncii. Că nu avem timp. Asta e marea nevoie a copilului. Cineva să îl însoțească pe drum, printre căpcăuni și zâne fermecate, printre toate cele ce țin de copilărie. Viteză! Bagă pe foc! Galop! și cam atât e tot ce aud cei mici de la noi. Pe repede-nainte. Cel mic e obligat să crească, să înțeleagă, să proceseze, să înghită, să producă (re-producă) idei deștepte, că doar e școlit. Nu e timp de temeri și frici. Astea trebuie, tot repejor, să le decodifice (nu sunt decât umbrele copacului prin draperie), să le catalogheze (fiecare emoție are culoare, respectiv locuri din corp în care o simți) și să le exprime adecvat. Mai bine zis deloc. Mai ales unele cum ar fi frica ori furia. Cum nu le știm nici noi exprima, ci ni se pun pe a ficați ori plămâni, deh, altă poveste.

Mă străduiesc și eu să pun lemne e foc, nu de alta, dar timpul. . .

Așadar scoatem atunci tot ce poate induce copilului frici. Scoatem. . . poveștile. Gata cu lupul cel rău, cu urși, căpcăuni ori alte ființe imaginare și imaginate. Gata cu imaginația! Lumea reală e așa cum e, aici trăiește țâncul, pe asta să o știe, dară! Și îi punem în fața știrile de la ora cinci ori jocurile cu arme reale. Da’ , asta e altă poveste. Or fi printre noi și din aceia care nu punem ecranul în locul lor, dar care tot ne temem de povești. Pentru că poveștile vorbesc despre frici. Despre ale noastre, ale celor mari, deghizate însă sub imagini pe care le pricep ăi mici. Frica de moarte, frica de a pierde pe cineva drag, frica de a rata oportunități și a pierde sensul trăirii tale, frica de a nu fi iubit… frica… frica… Noi nu vorbim despre ele. Ori dacă o facem, musai că suntem rău disperați, la doctor ori la cabinetul psihologului (rareori, că doar nu suntem nevolnici). Cei mici nu le numesc așa. Dar le simt exact cum le simțim noi. Pentru ei căpcăunul ce înghite tot e frica de moarte. Și frica de a pierde pe mama, tata ori cățelul iubit.

Când le luăm poveștile, le luăm nu fricile (mereu vor fi fricile cu noi, cu ei) le luăm exprimarea acestora într-o formă ce poate fi numită și acceptată, dominată mai apoi. De e lup, poate fi vânat. E vrăjitoare rea atunci o putem topi cu apă. Chiar mai grav este că le luăm eroii. Vânătorul care omoară lupul (să nu văd nas strâmbat la acest cuvânt, că asta e realitatea și acest cuvânt nu va traumatiza copilul tău mai mult ca divorțul ori desenele aiurea cu arme și alte cele), cavalerul ce înfrânge dragonul, mica zână ce poate da puteri magice unui copil schimbând astfel soarta lumii, toți nu sunt altceva decât ceea ce tu cauți în pastile, gândire pozitivă, meditație sau vaccin. Curaj, adică. Puterea de a vedea frica, de a o privi în ochi și de a o înfrunta. Iar sincer, eu aș prefera să văd ochii dragonului, bulbucați, desenați artistic în paginile poveștii, decât să nu văd nimicul ce omoară oameni. (virusul).

Să revenim. Poveștile vorbesc despre fricile reale ale omului, de la mic la mare, folosind metafora. Punând astfel o distanță între om și teama lui, suficientă pentru a-i da răgazul să se adune, să își găsească puterea de a înfrunta acea frică. Poveștile dau mereu câștig binelui, valorilor ca adevăr, iubire, prietenie, curaj, onestitate. Și mai mult creează eroi. Și Doamne, mare nevoie avem și pe aci pe afară, acum, de cineva să ne salveze! Deci nu te teme să povestești copilului sau să îi dai povești în care răul este înfrânt și binele triumfă.

Dar, cum pomeneam anterior. Copilul e pe un drum. Poveștile știu asta. Nu pui ditamai dragonul în fața copilului, doar dacă îi dai și cavalerul ori sabia cu care să îl înfrunte. Ce vreau să zic? Poveștile le potrivești anilor, puterii minții celui mic. Când dai unui copil ce încă se luptă cu vrăjitoare și căpcăuni, adică de vârstă mică, sub 10 ani, povești reale despre oameni adevărați care împușcă fete ce își doresc să învețe, faci, ce pățirăm noi anul acesta. Ne-am trezit loviți de peste tot, de un dușman mult mai tare, deși mic, ca noi, un dușman real. Ni s-a luat preșul de sub picioare. Suntem năuci, pierduți, înspăimântați. Nu i-ai făcut un bine arătându-i că lumea adevărată e crudă, nedreaptă, periculoasă. Copilul acela încă trebuia să învețe că deși există lupi, vrăjitoare și zmei, există și cavaleri, apă ori vânători ce pot salva situația.

Așa cum poveștile îmbracă frica sub veștmântul unui personaj imaginar, uneori frica copilului (deseori simțită de la noi, dar nerecunoscută verbal, ca să protejăm copilul, cică) ia o formă diferită de ceea ce o cauzează cu adevărat. Copilul se teme de frica noastră, de tensiunea ce o simte peste tot, de moarte (deși nu pomenim acest cuvânt, doamne ferește!), dar tocmai pentru că nu poate rosti cuvântul (că e tabu) ori nu știe exact de ce se teme, suprapune frica peste altceva perceput periculos: hoții, întunericul din camera alăturată, ambulanță, lupii, o carte anume. Și atunci apar comportamentele: plânge, nu merge singur la baie, nu iese afară din casă, vrea să doarmă cu mami deși a depășit de mult timp acea vârstă, face iar pipi în pat etc etc.

E o probă de curaj pentru tine ca adult atunci să stai lângă el, să vorbești despre frică și moarte și despre tine. Să îl însoțești în lumea metaforelor și totodată să îi explici realitatea. Să îi oferi timp, acompaniere și acceptare. Copilul în care părintele are încredere, dar care totodată primește susținerea acestuia prin prezența fizică și emoțională lângă el, va înfrunta frica. Va ieși victorios. Iar frica odată învinsă nu mai are putere. Ba mi mult, dacă copilul învață să înfrunte alături de părinte câteva frici, va știi cum să le facă față și celor noi. Că sigur vor veni altele. Nu uita, el e pe drum. Dar va ști că există eroi, curaj, că biele învinge, și mai ales că mami/ tata e acolo lângă și pentru el. Iar povestea va avea finalul fericit dorit.

Frica din poveste e bună. Ne face mari și puternici.

Foto: Pexels.com

# # # # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare