Ana Săndulescu în dialog cu Florin Lăzărescu

Florin Lăzărescu (n.1974) este prozator, scenarist și organizator al Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași. Debutul său cu volumul de povestiri Cuiburi de vîsc (2000, ed. OuTopos) a fost urmat de romanele Ce se ştie despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special (2005), Amorţire (2013) și volumele de povestiri Lampa cu căciulă (2009) și Întîmplări și personaje (2015) publicate la editura Polirom. Cărțile sale sunt traduse în 10 limbi.

Este scenarist al scurtmetrajului Lampa cu căciulă (2006, în regia lui Radu Jude, câştigător al premiului pentru cel mai bun scurtmetraj la Sundance Festival, 2007), coscenarist al mediu-metrajului O umbră de nor (2014) și al lungmetrajului multi-laureat Aferim! (2015, Ursul de Argint la Berlinale pentru cea mai bună regie), ambele în regia lui Radu Jude.

Ana Săndulescu: Florin, povestește-mi despre OuTopos: cum s-a format grupul literar ieșean și ce a însemnat pentru tine această experiență?

Florin Lăzărescu: OuTopos a fost pentru mine o utopie care a început de pe băncile liceului, în timp ce mergeam pe jos din Copou până în Podu Roș, împreună cu prietenul și colegul meu de bancă Briscan Zara. O utopie pentru că, sincer, n-am crezut niciodată că o să se întâmple, ci doar că va rămâne o discuție plăcută. Amândoi visam despre cum o să înființăm noi un cenaclu literar când o să intrăm la facultate. Când am intrat, în ’94, am și început. Țin minte că la primele întâlniri eram între 5 și 10 oameni, printre care doi-trei de la Litere, unul de la Drept, unul de la Științe economice, vreo trei de la Medicină. Ne întâlneam săptămânal – miercurea, parcă – în fața Universității, căutam o sală liberă, spuneam povești și mai citeam din ce a scris fiecare, fără vreun program anume. Marea realizare din acea perioadă, dincolo de socializare, a fost când cineva (Claudiu Bîrliba, atunci informatician, azi fotograf) a reușit să scrie pe computer și să imprime într-un laborator de la Informatică textele tuturor oamenilor din cenaclul nostru. Când ne-am văzut textele imprimate pe hârtie A4, literele negre, cu fonturi mișto, ni s-a părut dintr-o dată că suntem mai serioși și mult mai buni decât eram, că putem ajunge departe.

Prin iarna ’94-’95 m-am întâlnit cu Codrin Dinu Vasiliu, student la Filosofie, care făcea parte dintr-un alt grup de studenți cumva ca noi și am hotărât să ne comasăm. Întâmplarea a făcut că și Codrin stătea în Podu Roș, iar planurile noastre au devenit și mai mari, tot mergând împreună pe jos din Copou spre casă: să facem un cenaclu pe bune, să avem întâlniri mai organizate, un program, să construim o asociație culturală, o revistă etc. Prin primăvara lui ’95, cred că eram deja vreo 20-30 de oameni care se întâlneau săptămânal, în mod constant… Am încercat atunci să frecventăm și cenaclul Junimea, dar eram destul de nemulțumiți de ceea ce se întâmpla acolo, lucru care ne-a unit și mai mult în dorința de a construi ceva alternativ. Cred că abia în iarna lui ’96 lucrurile au început să devină foarte serioase, când în gruparea noastră de la facultate au apărut deja oameni care au astăzi un nume în literatura noastră.

AS: De ce s-a numit ‘OuTopos’ și nu altfel?

FL: De la grecescul „fără loc”, cu trimitere jucăușă, evident, și la utopie – pentru că nu aveam un loc al nostru de întâlnire, ne întâlneam în fața Universității și căutam o sală liberă. Dar totul era frumos, utopic. La vremea aceea știu că afișele noastre promoționale erau desenate cu mâna și le trăgeam la xerox.

AS: Privind în urmă, care a fost impactul acestor întâlniri asupra vieții culturale ieșene? Ce s-a schimbat?

FL: Prin ’96-’97 am început să gândim revista OuTopos, care a fost un exercițiu de profesionalizare pentru noi toți: cum se face un concept, cum se paginează și cum se redactează.

Un pas mai departe, practic, oficializarea OuTopos-ului a fost atunci când ne-am întâlnit cu Mirel Cană, care era muzeograf la Casa Dosoftei și ne-a oferit un loc bine știut de întâlnire și o susținere constantă pentru instituționalizarea grupării: consiliere, dezvoltarea asociației, revistei și editurii. Din acel moment – prin ’97, până prin 2000, cred – cenaclul a început să fie frecventat  mereu de oameni noi. Și în zilele noastre încă mai întâlnesc persoane care îmi povestesc că mă știu de la OuTopos, că veneau la ședințe ca simpli spectatori, fără să fie interesați de a deveni scriitori. Unii dintre ei nici măcar nu activează astăzi în domeniul literaturii, dar își aduc aminte cu plăcere de acele vremuri (spre exemplu, îmi vin acum în minte nume care astăzi lucrează în televiziune, învățământ, armată, informatică sau medicină).

La înființarea în acte, în asociație cred că eram peste 30 de membri. Vreo doi-trei ani, la cenaclul OuTopos se adunau săptămânal, în medie, vreo 40 de oameni, dar au fost multe ședințe când sala din Muzeul Dosoftei se dovedea neîncăpătoare. Ca oameni care au frecventat cenaclul, cred că în timp, de-a lungul anilor, există sute de persoane care au participat la ședințele și lecturile OuTopos.

Editura OuTopos, care s-a lansat cu debutul lui Lucian Dan Teodorovici, în ’99, cred că a reprezentat consacrarea definitivă a grupării noastre. Imediat, în decursul unui an, a urmat debutul lui Dan Lungu în proză, al meu, al lui Codrin Dinu Vasiliu sau cărți semnate de O. Nimigean, Michael Astner și Șerban Axinte.

AS: Care era atmosfera la întâlniri? Una sobră, clasică sau mai degrabă casual, relaxată? Ce elemente culturale punea domnul Cană în joc?

FL: Atitudinea noastră era reală, normală, lipsită de orice fițe, cu foarte mult umor și ironie, la polul opus sobrietății presupuse de clișeul culturii cu majusculă. Ne jucam, eram conștienți de asta, dar ne jucam frumos. O lungă perioadă, chiar nu mai țin minte cât, eu am condus ședințele de cenaclu. Nu contau atât de mult liderii, ci toți oamenii care participau, atmosfera onestă și directă. Domnul Cană era, așa cum este și astăzi, în stare să pornească de la un poem prost și să te treacă prin toată istoria literaturii…

Photo: La Cannes Film Festival în 2013, cu regizorul Alexandru Dabija

AS: O amintire faină din perioada aceea?

FL: Nu există doar o singură amintire frumoasă, ci sute-mii între care nu pot face diferența, n-am cum să le ierarhizez. Din acei ani în care a funcționat gruparea îmi amintesc o continuă stare de bine, aproape fără cusur, care nu ținea doar de OuTopos. Țin minte că Lucian Dan Teodorovici a citit într-o ședință un roman întreg, trei-patru ore am stat și l-am ascultat cu toții; un adevărat happening.

AS: Prin ceea ce au scris sau prin maniera în care s-au comportat, ai găsit vreun mentor, vreun model de urmat în unul din scriitorii sau scriitoarele care frecventau OuTopos?

FL: N-am funcționat niciodată pe principiul mentoratului, al modelului unic de urmat, n-am vrut niciodată să fiu altcineva sau altceva decât sunt (exceptând doar copilăria, când țin minte că mă impresiona poștașul satului și îmi doream să ajung poștaș). Altfel, cred că am avut ceva important de învățat de la fiecare dintre cei care au format nucleul dur al grupării OuTopos.

AS: În același timp cu voi a existat un alt grup literar – ieșean – remarcabil: Club 8. Ca membru ‘OuTopos’, ce părere aveai despre cluboptiști?

FL: Prima mea întâlnire cu ‘Club 8’ a fost, de fapt, cu Dan Lungu, care a venit și a asistat la una dintre ședințele noastre. Dan Lungu, Michael Astner, O. Nimigean sau Horațiu Decuble, oamenii din Club 8 erau cumva o altă generație, oameni cu care nu ne întâlneam destul de des. Visul lui Mirel Cană era să ne unim într-o singură grupare, însă mă tem că acest lucru nu era privit cu încântare nici de ei (aveau orgoliul că-s mai „bătrâni”, mai serioși, consacrați), dar nici de noi (având orgoliul identității OuTopos). Cert e că de multe ori am colaborat, mai ales în privința editurii, apoi unii de la noi – printre care și eu – am avut lecturi la întâlnirile lor. Oricum, practic, OuTopos și Club 8 au fost două entități total distincte, iar apropierile existau mai mult prin legăturile personale ale unor membri de la noi cu unii de la ei.

AS: Din întâlnirile acestea a izvorât FILIT, la confluenţa unei mari prietenii, cea dintre tine, Dan (Lungu) şi Lucian (Teodorovici). Spune-mi, poţi să mai identifici şi altceva care s-a născut din timpul acelor şedinţe?

FL: Cu Dan Lungu m-am împrietenit în adevăratul sens al cuvântului mai degrabă după 2000, în și mai ales după perioada în care am lucrat la Polirom (2000-2005), când am început să ne nimerim invitați împreună la evenimente culturale din străinătate. Paradoxal, în Iași nu prea aveam timp să ne întâlnim decât pe fugă. Cu Lucian, într-un fel sau altul, colaborez frățește și profesional de peste 20 de ani. Am fost alături la facultate, la revista Timpul, la OuTopos, la Polirom, la „Ego. Proză”, la Suplimentul de cultură, la masa de scris scenarii, la FILIT și la ultima ședință din Consiliul de administrație al Muzeului Național al Literaturii Române Iași de astăzi.

E, totuși, mult spus că FILIT-ul a izvorât din OuTopos și Club 8. FILIT-ul e o poveste diferită la care au participat și mulți oameni care n-au avut nicio legătură cu grupările noastre de atunci. Oameni care, din ce știu, nu au fost formați la școala unui club și au făcut foarte bine față organizării unui mare eveniment cultural. Adică se poate și așa și altfel. Și cu club sau cenaclu „la bază”, și fără. (?)

La ședințele cenaclurilor noastre exista și s-a dezvoltat un anume spirit nu doar critic, ci și constructiv, pus serios pe treabă. Valabil în orice am făcut fiecare dintre noi în viață pe urmă.

AS: De ce s-a destrămat grupul vostru și ce proiecte au urmat pentru tine după OuTopos? Retrospectiv, în ce măsură a contribuit acest cenaclu la formarea ta ca scriitor?

FL: OuTopos-ul s-a destrămat brusc, prin 2000, când am terminat-o cu studiile, când mai toți am început să avem servicii și puțin timp liber, ba chiar unii din nucleul dur au fost nevoiți să plece din Iași. După OuTopos, au rămas legăturile între noi, dorința de a face lucruri, de a le lua de la zero și a le duce până la capăt. Personal, mi-e greu să-mi închipui că aș fi ajuns să mă apuc serios de scris, să lucrez în Polirom, fără experiența OuTopos. Dar nu chiar imposibil. Ca absolvent de Litere, și dacă nu ar fi existat OuTopos, sunt mari șanse ca tot în zona în care activez astăzi să fi ajuns, nu cred că aș fi devenit fierar-betonist ori medic. Nu poți măsura cu exactitate importanța unor cărări pe care ai mers la un moment dat. Cert e că OuTopos a fost un drum bun din viața mea.

AS: Care e sentimentul tău general în legătură cu participarea la cenaclurile literare actuale?

FL: Pe de o parte, sunt tentat să spun că un cenaclu în sensul celui în care am funcționat noi e aproape imposibil astăzi. Am putea discuta două zile de ce, dar, pe scurt, pentru că lumea s-a schimbat enorm de atunci. Pe de alta, nu văd de ce o nouă grupare literară, cu un fel diferit de a fi, adaptat la lumea de acum, nu ar putea exista. Cred că e nevoie doar de 4-5 oameni entuziaști, care să vină cu un concept nou.

AS: Dacă ai organiza un nou cenaclu literar în Iaşi ce loc ai alege pentru asta?

FL: Dacă aș avea timp liber, mi-ar plăcea să organizez azi un club literar cu site propriu și cu ședințe săptămânale live, pe Skype.

AS: Se spune că generația de acum, totuna cu cea care formează ‘Salonul de Literatură’/’Zero+’ sau ‘Junimea’ ar fi una inexistentă, sau dacă există, se spune că ar fi în derivă. Ce părere ai despre asta? Astăzi s-ar mai putea forma un OuTopos?

FL: Nu cred că am fost o generație de excepție, ci una norocoasă, în sensul că ne-am nimerit în același loc mai mulți tineri cu un mod asemănător de a vedea lumea la vremea respectivă. Cred că ceea ce a făcut diferența atunci nu e o chestiune de talent, ci de organizare. Pur și simplu, atunci ne-am nimerit la un loc mai mulți oameni care aveau bucuria sinceră de a construi ceva împreună, pe baze profesioniste, de a produce cât de puțin o schimbare a lucrurilor de care eram nemulțumiți.  În cazul nostru, ne-am dorit mereu o instituție culturală alternativă, vie. Ceea ce se poate face oriunde și oricând, în orice domeniu, dacă există 4-5 oameni dispuși cu adevărat să se ocupe de asta.

*Prima serie de dialoguri despre grupările literare „Club 8” și „OuTopos” a apărut în revista online Prăvălia Culturală între octombrie 2018 și februarie 2019, avându-i ca invitați pe: Adrian G. Romila (OuTopos), Michael Astner (Club 8), Lucian Dan Teodorovici (OuTopos), Dan Sociu (Club 8) și Șerban Axinte (OuTopos). A doua serie e găzduită online de clubul Serial Readers, avându-i ca intervievați pe: Radu Andriescu (Club 8), Cătălin Crețu (OuTopos) și Florin Lăzărescu (OuTopos).

ANA SĂNDULESCU (n. 1989) este membră a cenaclurilor „Salonul de Literatură Zero+” şi „Junimea” din Iaşi. Fragmente de proză au apărut în revistele: Dacia Literară, Tiuk!, Acolada, Lykeion, Revista Nouă, Hyperion, Absolut Cultural şi Zona Literară. În mai 2015 a debutat cu romanul „Anamneza” la editura Herg Benet Publishers. În 2017 a beneficiat de programul ‘Rezidenţe FILIT pentru scriitori români’, iar în octombrie 2018 și-a făcut debutul ca traducătoare din engleză în română cu romanul „În cel mai întunecat colț” al autoarei Elizabeth Haynes, apărut în colecția Passport a editurii Herg Benet.

#club de carte #featured #filit #Florin Lazarescu #interviu #OuTopos #serial readers