Librăria Noi, care era situată pe bulevardul Magheru, în buricul târgului și chiar în drumul căutătorilor de comori literare, încă trezește amintiri frumoase și nostalgii pasionaților de lectură care i-au trecut pragul. A fost una dintre primele librării apărute după 1990 și prima care a început să comercializeze carte de import. La 11 ani de la închidere, am depănat amintiri despre începuturile și dezvoltarea librăriei, dar și despre altele, cu Ovidiu Morar, unul dintre foștii proprietari și fondatori ai librăriei.

Știu că ești de formație profesor de fizică. Cum ai ajuns să activezi într-un domeniu umanist, atât de diferit de științele exacte?

Sunt fizician și profesor de fizică. Am epuizat fizica la 21 de ani și în același timp trăiam pasiunea pentru carte, anticariate, ediții deosebite și mai ales cărți de știință. Fizica a trecut pe planul doi și când a apărut ocazia am deschis un mic anticariat, care a tot crescut până a ajuns librărie. A urmat apoi rețeaua de distribuție, a apărut și editura (Noi Media Print), galeriile și celelalte anticariate.

Unde ai deschis primul anticariat?

În centru. Primele povești cu carte veche de vânzare au apărut prin tot felul de talciocuri care existau în vremea anilor ‘90 sau prin pasajul de la Universitate, am încercat tot felul de locuri până când, într-un final, am primit o invitație să deschidem anticariat și librărie la intrarea în Dalles. Invitație pe care ne-a făcut-o Mihai Oroveanu, care era atunci directorul Oficiului de expoziții și unul dintre clienții noștri, și căruia i-am dovedit că putem vinde cărți și albume care nu se găseau în țară. Acestea au fost procurate de la primul Târg Internațional de Carte, care a avut loc în 1991 la Teatrul Național.

Grupul Noi a fost primul care a importat carte de la Taschen?

Da, noi am fost primii parteneri serioși pentru editorii și rețelele de distribuție externă, în sensul că ne-am onorat toate datoriile. Unul dintre partenerii care ne-a ajutat la începuturi, Dan Nicuța, a intermediat o întâlnire cu cei de la editura Taschen, în Germania. După șase luni de colaborare, am cumpărat de la ei un stoc de vreo 100.000 de albume, care s-au vândut în mai puțin de un an, timp în care am început să importăm din Franța, Anglia și Statele Unite. Afacerea devenea una serioasă, însă, datorită inflației foarte ridicate și a faptului că totul trebuia plătit în mărci, dolari sau franci, era greu să faci profit. Dar noi trăiam și din anticariat, care sprijinea importul de carte în momentele grele. Apoi am deschis departamentul de carte românească și cel de multimedia.

A fost nevoie, deci, nu numai de determinare și pasiune, ci și de un pic de noroc.

Au fost ocazii. Norocul îl ajută pe cel care e pregătit să-l întâlnească, degeaba ai noroc dacă nu știi să-l concretizezi. Atunci era o vreme în care pasiunile erau la maxim, oamenii voiau să schimbe ceva în țara asta, care pe vremea aceea era complet gri, de o tristețe îngrozitoare. Iar noi eram o mică oază care luminam în jur. La un moment dat am avut șansa să preiau din Statele Unite, de la universități prestigioase ca Harvard sau Princeton, o cantitate foarte mare de cărți universitare pe care apoi le-am adus în țară și le-am vândut la primul târg de carte străină, care s-a ținut la Teatrul Național prin ‘94 sau ‘95. Al doilea a fost la Dalles, în sala de expoziții, și țin minte ce haos s-a creat în prima zi, de la atâta lume s-a blocat circulația, cozile se întindeau până la Intercontinental și Scala, chiar a fost nevoie de intervenția poliției.

Dacă mai țin bine minte, în Librăria Noi nu se vindeau deloc jucării, spre deosebire de Sadoveanu, Eminescu și mai știu eu ce alte librării erau pe-atunci… 

Jucăriile nu s-au vândut în librărie pentru că nu am vrut să fie o librărie cu de toate. Ea a pornit de la un spațiu minimalist, când a apărut avea o schelă imensă de la un capăt la altul, cu un perete de un roșu dominant și care avea puține exemplare, bine alese. Dintr-o ofertă inițială de cam 1000 de titluri de carte străină am ajuns rapid la 30000, pentru ca apoi să crească la 100000 de titluri, aici incluzând cartea românească și anticariatul. O cifră greu de gestionat în condițiile în care nu aveai internet și partea de soft care-ți ușura munca. A fost o perioadă de început foarte dificilă.

Și uite că totuși a ajuns cel mai cunoscut lanț de librării și anticariate, cel puțin în București.

A fost o singură librărie importantă, cea de la Dalles, care era ca un far. Era primul loc în care veneai să cauți o carte și, de obicei, o găseai acolo aproape întotdeauna.

Aș vrea să vorbim puțin despre librarii care au lucrat acolo, printre care m-am numărat și eu. După mine, era mai mult decât un simplu loc de muncă. Era un mediu în care se cerea parcă mai multă rigurozitate, seriozitate, profesionalism, chiar și pasiune pentru ceea ce făceai. Un loc de unde aveai ce învăța, în afară de titlurile cărților. Și mă refer aici la experiența în vânzare sau relația cu clienții, pe lângă altele. Un loc în care te puteai forma ca om.

Locul acela a fost o pepinieră foarte bună pentru librăriile de peste tot, erau foarte mulți oameni care își începeau cariera la Dalles. Era locul în care se putea învăța, iar noi eram foarte deschiși în a-i ajuta. Tu n-ai prins acea perioadă când toți cei din librărie erau luați și plimbați prin lume să vadă cum erau librăriile și sistemele de distribuție prin alte țări, lucru pe care foarte puțini îl făceau în anii ‘90. Am renunțat prin anul 2000, din cauza birocrației și a costurilor destul de ridicate.

Când și cum a apărut editura Noi Media Print?

Noi Media Print a apărut din disperare, în sensul că librăria aceea fiind ultracentrală, era vizitată de foarte mulți străini care voiau să cumpere ceva despre România. Pe piață erau doar cărți făcute fără suflet, fără pasiune, și eram foarte triști din punctul ăsta de vedere. Înainte de a deschide editura noastră am găsit o editură franceză-engleză, cu sediul operațional în Vietnam și managementul în Franța, care a fost de acord să facă niște albume reprezentative despre România, București, marii artiști, Deltă, mânăstiri etc., și am co-editat împreună diverse albume. Acestea au avut mare succes, dar e interesant că s-au vândut mai bine pe piața straină decât pe cea autohtonă. Apoi ne-am hotărât să facem și noi primele lucrări despre România, dar nu albume, ci CD-Rom-uri, care tocmai apăruseră, având un succes instantaneu. Am început să tipărim și albume de artă, de istorie și turistice, care au avut un boom extraordinar, și cred că avem vreo 150 de titluri scoase până în 2010.

Editura încă există și rezistă? Pentru că, chiar dacă scoate niște titluri și albume foarte interesante, acestea sunt de nișă.

Odată cu internetul, foarte multe au devenit de nișă. Însă noi am găsit o soluție care nu e în totalitate satisfăcătoare, dar e interesantă. Am realizat că albumele sunt mult mai atrăgătoare în variantă digitală, acestea fiind de două ori mai cuprinzătoare în conținut decât cele pe hârtie, dar și de patru ori mai ieftine. Iar de curând am scos o serie de titluri despre regizori români, serie care începe cu anii ‘30.

Conduci o fundație care se numește Art Promo. Ce anume face această fundație?

Fundația Art Promo a fost înființată în 1998, ea se ocupă de acțiuni culturale de nișă: expoziții, licitații de artă, până de curând și festivaluri de film. Ultimul proiect la care am lucrat a fost Festivalul de film evreiesc.

Cum vezi piața de carte din prezent, comparativ cu perioada anilor ‘90-2000? Luând în considerare și alternativa librăriilor online, care a luat amploare.

Eu sunt outsider acum. În 2008, când am cedat librăria către o structură mai mare (Diverta), m-am și rupt cumva de piața de carte, nu mai am informații din interior. Știu că sunt niște povești de succes pe online, problema e că editurile nu sunt încurajate și sprijinite de către sistem. Sunt foarte puține titluri rentabile, capabile să susțină o editură.

Voi aduce în discuție și subiectul Miyamoto Musashi, cel mai faimos samurai al Japoniei, care a scris și Cartea celor cinci cercuri, un volum de învățaturi și strategie apărut în 1645, care se editează chiar și astăzi, ba mai mult, e folosit în strategiile de afaceri ale corporațiilor. Noi ne-am întâlnit recent la sediul UNESCO, când ai avut expoziția despre cultura Japoniei unde a fost expusă și statueta lui Musashi, dar și la prezentarea pe care ai făcut-o cunoscutului spadasin japonez la Facultatea de limbi străine. În niciuna dintre întâlnirile noastre n-am avut ocazia să te întreb cum ai descoperit statueta și ce înseamnă Musashi pentru tine?

Era o vreme când făceam numeroase expoziții prin fundație, și erau foarte multe teme pe care voiam să le ating. Aveam și tema aceasta, foarte interesantă pentru mine, a unei expoziții de artă japoneză din colecții românești. Din proiect personal a devenit proiect al fundației, cu mai multe persoane implicate, iar bucata aceasta de lemn care îl reprezintă pe Musashi, și care nu pare foarte impresionantă la prima vedere, a devenit atât de complexă, încât e foarte greu de explicat în câteva cuvinte. Am lucrat cu experți din Japonia și am construit în jurul statuii, pas cu pas, o structură absolut fenomenală. Nu numai că e unică, dar ține de o parte din Renaștere care nu s-a mai întâlnit în Japonia, fiind făcută de un sculptor japonez care nu avea cum să se informeze despre Renaștere. O echipă de japonezi lucrează la un film despre sculptura asta, iar o scriitoare franțuzoaică, specialistă în documentare istorică, scrie o carte despre statuetă. Cartea pe care a scris-o Miyamoto Musashi este greu de înțeles la prima lectură, pentru că trebuie să fii familiarizat cu mediul. Americanii au descoperit cartea asta abia în anii ‘70, și principala învățătură din ea e că dacă devii specialist într-un domeniu, toate abilitățile pe care ți le-ai format în domeniul respectiv pot fi folosite în altele.

O ultimă întrebare, ai mai deschide acum o librărie sau un anticariat?

Sub nicio formă. Dacă m-aș gândi să deschid acum spații culturale, singurele interesante pentru mine ar fi mici muzee nișate. De exemplu, a apărut muzeul de curiozități, muzeul kitsch-ului, muzeul dadaismului. Asta aș face eu acum, îmi pare mult mai potrivit decât o librărie.

#anticariat #featured #interviu #librăria noi #musashi #noi media print #sala dalles #serial readers