“De unde ştii cum mă cheamă?” de Alexandra Lopotaru e o carte simpatică pentru copiii sub 7 ani. Povestioara, scurtă și scrisă cu majuscule, pentru a putea fi citită și de copilașii care abia acum încep să descopere tainele literelor, vine să ne reamintească despre inocența pe care fiecare copil o aduce în lume, despre adâncimea imaginației lor, despre puterea prieteniei cu viețuitoarele şi, în egală măsură, despre curiozitatea ce ghidează şi dezvoltă piticoții noştri. Deşi este circulară, finalul este cât se poate de deschis.

Pe Alexandra am descoperit-o cu plăcere prin intermediul Editurii Creanga Fermecată și prin blogul ei, Povești din Bebelonia, și m-am gândit să o prezint lumii întregi, să fur startul, pentru că în mod cert nu e ultima dată când auzim de ea, presimt și alte cărți minunate în viitor.

Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Am 28 de ani, sunt fecioară, o romantică, şi sunt cu soţul meu din copilărie, iubirea fiind laitmotivul vieţii mele. Sunt şi jurnalist, blogger, dar, cel mai important, mama unui băiețel cu ochi-pelin pe nume Luca, de un an şi zece luni, pe care îl alint Luc, iubirică, piticot, Lucuşor. Înainte de a-l avea pe Luc, am lucrat în presa scrisă de business, la o revistă în limba engleză. Deşi nu era tocmai uşor, îmi plăcea la nebunie ceea ce făceam şi mă gândeam că o să mă întorc imediat după ce o să nasc. Acum râd, îți dai seama. Nu ştiam eu pe atunci că noua iubire va fi atât de mare încât nu mă voi mai putea clinti de lângă copilul meu. Mai am puțin din concediul de maternitate, dar tot nu sunt hotărâtă să mă întorc oriunde. Îmi place să îmi văd copilul cum creşte.

Şi totuşi, fiind o persoană activă, nu am renunțat la scris. Nu ştiu tu dacă ai avut asemenea dileme, dar – deşi în foarte mare parte voiam să stau cu Luc, restul din mine simţea nevoia să se dezvolte în continuare, pentru că încă am foarte, foarte multe de învăţat profesional. Aşa a apărut blogul meu, fix acum un an, Povești din Bebelonia, în încercarea de a evada puţin din lumea mămiciei în momentele grele, în încercarea de a-l dezvolta şi de a-mi permite să stau acasă. Încă nu este cazul, dar creşte şi creşte frumos. Am ajuns la 5.000 de oameni care mă urmăresc. Pentru mine e enorm, în condițiile în care nu am investit mare lucru în afară de timp şi pasiune. Dar am speranța că va fi ceva de scăfârlia lui la un moment dat. Şi, chiar după primele articole, mi-am dat seama că scrisul despre sufletul meu nou, despre degetele lui Luc, despre relația noastră, despre iubire – şi nu despre clădiri de milioane de euro sau nu ştiu ce inflație – îmi face o mult mai mare plăcere. Am o altă senzație în piept sau stomac, mai caldă cumva. Mai ales când primesc o grămadă de mulțumiri din partea cititorilor mei, că mesajele mele îi ajută. Dar ei nu ştiu că şi pe mine mă ajută în aceeaşi măsură încurajările lor.

Care a fost momentul în care scrisul a apărut în viața ta?

Eminescu şi Tagore au fost dintotdeauna poeții mei preferați şi, până în clasa a noua, i-am devorat. Iubeam să le citesc poeziile. Ei, şi în primul an de liceu, când profesoara mea de română, Mihaela Lupu, a organizat un cenaclu literar, m-am înscris şi eu să îi ascult pe ceilalți. Însă, uşor-uşor, timid, la încurajările doamnei profesoare – căreia îi păstrez o profundă recunoştinţă – am început să scriu şi eu. Am zis să încerc. În acel an, am apărut cu cinci poezii într-o carte colectivă a liceului. De atunci, scrisul şi poeziile au fost omniprezente în viața mea, clar.

Cum ți-a venit ideea scrierii cărții?

Cartea am scris-o pentru Luc, îți spun sincer. Voiam să îi fac cadou copilului meu o poveste pentru când va face un an. Mai făcusem acelaşi lucru pentru copilul naşilor mei, cu doi ani în urmă, unde i-am compus o poveste în rime. De aceea tot spun eu că “De unde ştii cum mă cheamă?” este prima mea carte publică pentru copii, dar nu e prima pe care am scris-o. Ei, şi apropiaților le-a plăcut atât de mult, că mă întrebau unde o pot găsi. Nu ştiam dacă sunt doar subiectivi sau dacă într-adevăr le place, dar am zis să încerc. Aşa, am dat peste Cristina, fondatoarea Editurii Creanga Fermecată, într-un moment în care mă întrebam dacă povestioara merită sau nu să ajungă pe noptierele oamenilor. Ea a decis că da şi sper din suflet să nu dezamăgesc.

Ideea a venit într-o noapte, când Luc era agitat şi eu dansam cu el în braţe să îl adorm la loc. Şi, ca să nu pic de somn, am zis să mă gândesc la un cadou drăguţ de ziua lui. Doamne, dă-mi şi mie o idee, am zis. Atât. Pe cuvânt că mi-a venit în a doua clipă. A fost straniu, pentru că eu sunt şi nu prea o persoană credincioasă, dar e o altă poveste. Duc eu nişte războaie interne. În orice caz, am mulţumit şi am scris-o a doua zi într-o oră. Totuşi, nu a fost aşa de greu, pentru că povestea porneşte chiar din realitate, când Alexandra de acum 23 de ani îşi întreba părinţii cum de au ştiut că o cheamă în acest fel. Nu îmi spuseseră niciodată că părinţii aleg numele unui copil, credeam că vine barza cu el de-a gata. Dar cum barza nu ştia să scrie sau să vorbească, mă intriga modul în care au aflat ei numele meu. Poate mă chema Georgiana şi chiar îmi doream asta. Amuzant, ştiu, dar ar trebui să ne pună pe gânduri puţin, pe noi, ca părinţi. Să nu diminutivăm importanţa comunicării cu copiii sau să nu subestimăm capacitatea lor de înţelegere. Cred că ar trebui să încercăm să fim sinceri cu ei de când deschid ochii, să le explicăm de mici toate lucrurile ăstea mărunte. Princep sigur.

Ce alte pasiuni mai ai pe lângă scris?

Înainte de Luc, mergeam cu soţul meu pe munte, am ajuns şi în Himalaya la 4.500 altitudine, făceam escaladă pe stânci, citeam enorm. Acum însă, mult mai puţin spre deloc din cele enumerate. Dar l-am păstrat pe cel mai important, scrisul, şi cred că, pe măsură ce va creşte, le voi putea relua pe toate.

Îți împarți viața între două lumi diferite: România și Japonia. Cum te influențează în gândire și parenting această alegere?

Soţul meu are un job ce îi permite să călătorească aproape peste tot în lume. Dacă în primul an am fost cuminţi şi ne-am împărţit doar între Bucureşti şi Voineasa, la bunici, de un an aproape am mai fugit şi cu tati. De două ori în Japonia, iată, trei luni în total. Până îl dau la grădiniţă, la anul, aş vrea să tot fugim prin lume, fiindcă experienţele internaţionale nu pot decât să te ajute. Să te îmbogăţească, să te dezvolte. Şi pe tine, şi pe copil.

Mie, cel puţin în parenting, dar nu numai, Japonia mi-a deschis puţin mintea. Ca exemple concrete, o să îţi dau două. În primul rând, japonezii mi-au arătat cât de importantă este încrederea în copil. Ţin minte clar un prichindel japonez de un an şi 11 luni, ce se căţăra singur până în vârful unei piramide înalte, la un loc de joacă. Luc era cu câteva luni mai mic decât el, dar eu nu îl lăsasem să se atingă de ea de teamă să nu se lovească. După ce l-am văzut pe prichindelul japonez, după ce i-am văzut mama atât de relaxată, am prins şi eu curaj. A doua sau a treia zi Luc ştia să ajungă aproape până la jumătatea piramidei. Cu mine în spatele lui, evident, dar am fost mult mai deschisă în a avea încredere în copil.

Iar al doilea lucru este libertatea. Aveam tendinţa în ţară de a-l opri din intratul în bălţi, să nu se ude, că răceşte copilul, sau din tăvălitul în nămol că se murdăreşte. Acolo, copiii sunt încurajaţi să facă asta. Să comunice liber cu natura. Au parcuri publice de aventură. Aşa, am învăţat să am mereu schimburi la mine şi să îmi las copilul să se bucure de tot. Mi-ar plăcea să implementăm astfel de parcuri şi la noi.

În prezent lucrezi la o altă carte pe care urmează să o lansezi în viitorul apropiat? Există un alt subiect despre care ai dori să scrii?

Mai am o povestioară pentru copii scrisă, să vedem dacă îi place Cristine. Dar, da, cea mai mare dorinţă a mea e să îmi termin primul micro-roman. Am vreo trei începute şi niciunul finalizat. Şi nu neapărat că nu am timp, ci pentru că mă schimb de pe o zi pe alta şi îmi vin alte idei, alte idei şi alte idei. Trebuie să mă adun într-o bună zi şi să fac şi acest pas.

Cartea poate fi comandată prin mesaj privat către
Editura Creanga Fermecată sau email la adresa [email protected]

#carti pentru copii #club de carte #featured #interviu #povesti din bebelonia #serial readers