Cătălin Crețu

Cătălin Crețu: „E timp pentru literatură. Deocamdată mi se pare mai important să o trăim.”

de / April 15th, 2019 / 356 vizualizari

Ana Săndulescu în dialog cu Cătălin Crețu

„A scrie mediocru toată viaţa mi se pare o risipă ce intră în domeniul tristeţii. Dar am rămas cu un reflex căpătat în anii ăia: văd literatura peste tot în jur, miros personaje, fabulez şi deformez uşor realitatea, colorez viaţa din jur în culori imaginare. Şi probabil că atunci când îmi voi diminua dependența de andrenalină voi mai face o încercare.”

După absolvirea unui liceu foarte bun în Constanța, profil mate-fizică, Cătălin Crețu (n. 1978) a ajuns în Iaşi la Universitatea Tehnică Gh. Asachi unde a studiat Inginerie Economică. Facultatea nu i-a plăcut prea tare, dar a terminat-o onorabil. În aceeași perioadă a frecventat ședințele cenaclului OuTopos, fiind descris de către Lucian Dan Teodorovici ca „marele talent al grupului”. Totuși, Cătălin nu a continuat în direcția scrisului, ceea ce i-a intrigat pe mulți. După 7 ani de muncă neîntreruptă, coordonând nu mai puțin de 3 librării, ia o pauză punând la loc de cinste alpinismul, o pasiune de a lui devenită deja organică. Urmează 3 ani petrecuți în munți, timp în care își câștigă salariul ca ghid montan, expert ornitolog, colaborator al unei reviste de turism și al unei edituri cu care ajunge la diverse târguri de carte. Revine acasă în Iași, unde administrează și coordonează o firmă de comerț, păstrându-și rutina de a se întoarce pe munte ori de câte ori are perioade mai libere.

Ana Săndulescu: Cătălin, cine era OuTopos”?

Cătălin Crețu: Când am apărut eu în film, OuTopos avea un nucleu constant format din: Codrin Dinu Vasiliu, Livia Iacob, Florin Lăzărescu, Lucian Teodorovici, Adrian Găină (Adrian G. Romila), o fată, Elena (Coman parcă, dar nu-s sigur) și Şerban Axinte. Pe urmă am mai apărut câţiva: eu, frate-miu (care nu avea încă o direcţie în perioada aia), Doris Mironescu (deh, pe atunci poet…), Lucian Parfene, Mihaela Verde şi încă multe nume pe care nu mi le amintesc. Îmi amintesc însă câteva figuri clare, constante, tăcute; dacă vrei, ți le desenez. Oricum, am prins cenacluri la care sala Dosoftei devenea neîncăpătoare.

AS: Iar pentru tine ce a însemnat această experiență? De ce ai ales să aparții grupului outopist?

CC: OuTopos a fost, înainte de toate, o gaşcă faină de prieteni. Aşa a început, aşa a fost mult timp. Câţiva oameni muncitori, (poate prea) serioşi, câţiva nonconformişti, cu sclipire, cu atitudine, câţiva pasageri care nu au contat şi pe care i-am uitat. Se citea mult, se discuta mult, se bea mult, se dormea puţin. Atmosfera era relaxată și se spuneau povești sprinţare, unii peste alţii, călare pe cei câţiva metri pătraţi ai celor cu spaţiu de locuit în Iaşi. Pe urmă, conform naturii umane, relaţiile au început să se erodeze, să apară bisericuţe, zvonuri, timidităţi, iubiri interzise și intrigi. Gândeşte-te că aveam între 18 şi 23 de ani, deci totul era posibil, totul era permis şi cam totul era măcar încercat.

Cătărlin Crețu: Cătălin Crețu: Cătălin Crețu: „E timp pentru literatură. Deocamdată mi se pare mai important să o trăim.”

AS: Ca membru al OuTopos, ce părere aveai despre cluboptiști?

CC: Iniţial, „Club 8” era considerat „concurență”, mai ales de către cei pătimaşi. Relaţiile erau civilizate, dar cordiale. Îmi amintesc că am fost odată la o întâlnire de-a lor, pe undeva printr-o cămăruţă din incinta Liceului Naţional, şi am ieşit de acolo încântat. Oamenii ardeau, ca şi noi, pentru literatură. Pe urmă ne-am tot întâlnit prin tot felul de baruri, cenacluri, petreceri şi ne-am împrietenit. Ovidiu Nimigean era o legendă pentru toată lumea şi nici măcar momentele bahice prelungite nu reuşeau să-i alunge aura asta. Să spunem că noi, cei din OuTopos, eram mai naturali, mai naivi, ei erau ceva mai academici, mai aşezaţi şi serioşi. O scurtă perioadă de timp am iubit şi-o fată din gaşca lor şi asta mi-a creat destul de multe antipatii, dar ce conta? „Club 8” era ceva mai restrictiv cu numărul de membri, iar eu tot glumeam spunând că nu vor să se strângă mai mult de 8.

AS: Unde se desfășurau întâlnirile voastre și cum vă coordonați în absența telefonului mobil?

CC: O întâlnire clară, stabilită din timp şi ştiută de toată lumea era cenaclul de joi seara, la Casa Dosoftei. Dacă cineva nu ajungea acolo, venea mai târziu la o cârciumă de prin gangul de la Casa Modei sau pe la o terasă de pe Lăpușneanu, vara. În rest, ne întâlneam spontan şi nu era greu deloc: dacă mergeai la CUI (Casa Universitarilor) găseai cu siguranţă pe cineva. Pe urmă erau locurile celor mai cu stare sau într-o cameră de cămin decentă. Ne întâlneam mult mai des şi comunicam direct, faţă-n faţă, fără mofturi. Telefonul mobil nu ne-ar fi ajutat cu nimic. În cel mai bun caz mai aveam câte o cartelă în buzunar şi sunam pe fix când aveam de sunat. Totul era cam ca atunci când ştii că te vezi cu o fată vinerea viitoare de la 6 seara şi de-abia să aştepţi să se-ntâmple lucrul ăsta.

AS: Datorită OuToposului, Doris (Mironescu) s-a orientat – de la poezie – către critică. La fel s-a întâmplat şi cu fratele tău, Bogdan. Despre tine știm că erai foarte talentat. Lucian Teodorovici mi te-a descris ca fiind „marele talent al grupului atunci când domnul Cană s-a alăturat ca amfitrion”. Scriai proză, dar te-ai oprit. Întrebarea firească este… de ce nu ai publicat? Și cu ce ai rămas după OuTopos?  

CC: Discuţiile de la cenaclu erau aprige. Nimeni nu proteja pe nimeni, nu existau politeţuri, dar nici concesii facile. Oamenii erau tranşanţi şi corecţi. Admiram textele unor persoane care nu ne spuneau nimic ca oameni şi criticam direct creaţiile unor prieteni apropiaţi. Nu ştiu în ce măsură Doris sau Bogdan s-au oprit din versificaţii datorită cenaclului, dar, din câte îmi amintesc, au făcut bine că s-au oprit. Poezia e treabă serioasă, se trăieşte intens şi trebuie să fii snob sau ignorant să insişti atunci când simţi că nu e cazul. La mine a fost invers: eu eram încurajat şi lăudat de toată lumea, scriam foarte uşor, la prima mână cam tot, dar ştiam că dau doar 10-20% din ceea ce aş putea să dau şi nu mă luam în serios. Iubeam şi iubesc prea mult literatura pentru a-mi permite să public pagini de care nu sunt mulţumit. Aşa, la nivel de amator, era frumos şi simplu, nu-mi băteam capul prea tare, dar tot timpul am ţinut cont de propriile critici, nu de cele din jur. Scrisul e un proces prea amplu şi fain, iar dacă ţi-l asumi, trebuie să o faci la modul cel mai serios şi profund, nu să te joci. În ultimii 15 ani m-am căţărat costant, vara şi iarna, în mai toţi pereţii mari din Carpaţii româneşti, în Alpii francezi, în Dolomiţi, în Bulgaria, Croaţia, Grecia, Elveţia, Italia şi am simţit tot timpul că dacă nu sunt 100% acolo, pe bucata aia de stâncă, trăind mişcare cu mişcare la prezentul continuu, dacă nu-mi controlez cum trebuie emoţiile, frica, încrederea în mine însumi, îmi rup gâtul imediat. La fel e şi cu scrisul: dacă nu eşti cu totul acolo, eşti fals. Şi eu încă nu-mi îngădui asta cu pasiunile mele. Sunt, în continuare, dependent de citit şi ştiu că la un moment dat o să iasă o carte faină din adâncuri, dar nu am nici o grabă şi o las acolo, la dospit, mult şi bine. E timp pentru literatură, la ce bun să ne grăbim să o scriem? Deocamdată mi se pare mai important să o trăim.

Catalin Cretu

AS: Prin ceea ce au scris sau prin maniera în care s-au comportat, ai găsit vreun mentor, vreun model de urmat în unul din scriitorii sau scriitoarele care frecventau OuTopos?

CC: Sincer, nu, nu am avut un model între cei din jur. Îi apreciam, îi iubeam ca prieten (cu unii dintre ei – nu mulţi, e drept – am rămas legat iremediabil) și cred că nu creştem având neapărat modele clare, întruchipate, ci împrumutând bucăţele şi firimituri de la cei din jur.

AS: Poți să împărtășești cea mai plăcută amintire pe care o ai din acea perioadă? Dar neplăcută? Care e sentimentul tău general legat de participarea la cenaclurile literare?

CC: Greu de folosit acum termene de comparaţii şi, mai ales, superlative. Au trecut ani şi amintirile s-au erodat un pic. Cea mai plăcută amintire e legată de entuziamul pe care îl aveam atunci când discutam textele care îmi plăceau! Cea mai neplăcută… ţine de vârstă, de hormoni, de greşeli ale tinereţii şi de faptul că uneori ne răneam fără să ne dăm seama. Răneam prieteni, nu necunoscuţi. Dar am reuşit atunci să trecem peste şi să realizăm că prieteniile sunt mai importante decât aventurile tinereşti. Oricum, cenaclul OuTopos a fost cel puţin important pentru mulţi dintre cei care sunt acum activi în lumea literară. Pe mine m-a învăţat să fiu sincer, deschis, curios. M-a învăţat să nu e bine să-ţi bată toate vânturile în pânze. Că e mai bine să taci dacă nu ai ceva de spus. Şi că, mai presus de texte, idei în derivă, contraziceri, rămân prieteniile.

AS: Din întâlnirile acestea a izvorât FILIT, la confluenţa unei mari prietenii, cea dintre Lucian, Dan şi Florin. Spune-mi, poţi să mai identifici şi altceva care s-a născut din timpul acelor şedinţe?

CC: FILIT-ul e un brand nou, dar eu ştiu că tot din relațiile acelor vremuri s-au născut ideile care au condus la colecţiile Polirom-ului dedicate literaturii române contemporane, câteva reviste, câteva poiecte interesante pe la Academia Română etc. Şi mai ştiu că oamenii care participau constant la cenaclul OuTopos au rămas cu o anumită rigoare şi conduită care le sunt de folos în tot ceea ce fac acum.

Cătălin Crețu: Cătălin Crețu: „E timp pentru literatură. Deocamdată mi se pare mai important să o trăim.”

AS: Din cunoştintele tale istorice şi aşa cum ţi s-au arătat locurile: cum percepi acum Casa Dosoftei, Casa Pogor sau amifteatrele Facultăţii de Litere? Dacă ai organiza un nou cenaclu literar în Iaşi, ce loc ai alege pentru asta?

CC: Sala de la Dosoftei era intimă, caldă, plăcută şi plină de fum de ţigară, cum erau cam toate sălile în vremurile alea care nu auziseră de „political correctness”. Până şi scările în spirală care ne scârţiau sub adidaşii albaştri aveau farmecul lor. La Pogor am citit de două ori şi m-am simţit ciudat, departe de publicul aliniat prea ordonat pe scaune: Mai tare, vă rog, în ultimul rând nu se aude! Eram aşa, ca şi cum un pianist de jazz shimbă clubul mititel în care a cântat o viaţă şi trece într-o sală mare de ateneu, teatru sau operă. Cenaclurile mici le văd în spaţii intime, unde oamenii să îşi simtă răsuflarea în ceafă, să se privească în ochi atunci când vorbesc şi să-şi frământe incontrolabil degetele umede sub privirea pierdută a fetei frumoase de alături.

AS: Cu ce era „OuTopos” diferit de alte grupuri literare și ce elemente culturale punea domnul Cană în joc?

CC: Domnul Cană avea un aer uşor ameţit, de visător, şi oscila între observaţii pertinente, ambalate într-un discurs grav şi puseuri sau glumiţe frivole, dar niciodată răutăcioase. Se spuneau prostii cu duiumul – ohooo! Din când în când veneau profesori mai în vârstă (d-l Nicolae Creţu, de exemplu) şi atunci puteam diseca pe viu clişeele şi preferinţele (nu întotdeauna literare). Dacă o persoană venea și citea 10 poezii tâmpite, nu îi spuneam întotdeauna ceva direct, imediat, ci construiam un discurs ca un scenariu în care intram cu toţii şi pe care-l întindeam până când persoana respectivă descifra cheia ironică. Doar cu fetele frumoase erau oamenii mai blânzi.

AS: Retrospectiv, de ce crezi că s-a destrămat grupul și ce proiecte ai îmbrățișat după OuTopos?

CC: OuTopos s-a destrămat cumva firesc, urmând un soi de gravitaţie a lucrurilor pornite din entuziasmul unor tineri. Tinerii ăştia au ştiut să scoată scânteia din cremene, să aprindă o vâlvătaie, să o înteţească, dar pe urmă şi-au dat seama că e greu de întreţinut un foc mare şi că, mai ales, nu prea foloseşte nimănui. Nimic nou sub soare, nu? Au mai fost la mijloc, bineînţeles, mici neînţelegeri, contre, bâjbâieli, timidităţi, fleacuri omeneşti, dar, cu sau fără ele, tot acolo s-ar fi ajuns. Şi e bine aşa. Cu siguranţă, experiența acelor ani a contat mult în formarea şi devenirea noastră ulterioară. La mine a fost mai simplu, cum am spus și anterior: nu mi-am luat niciodată în serios pasiunea pentru scris şi mi-am canalizat atenţia şi energia în alte direcţii. Sunt un om cu puţină răbdare şi cu multă energie, din ce înţeleg de la cei apropiaţi şi mi-a fost greu să stau locului. Ori literatura îţi cam cere să te aşezi, să i te dedici pe termen lung şi să fii cât se poate de serios. Altfel, e uşor să scriem, dar la ce bun? De scris am mai scris câte una-alta când am avut chef, dar de publicat, în afara unor articole când şi când, chiar nu am mai avut chef. Nu e un domeniu în care să accepţi jumătăţi de măsură. A scrie mediocru toată viaţa mi se pare o risipă ce intră în domeniul tristeţii. Dar am rămas cu un reflex căpătat în anii ăia: văd literatura peste tot în jur, miros personaje, fabulez şi deformez uşor realitatea, colorez viaţa din jur în culori imaginare. Şi probabil că, atunci când îmi voi diminua dependența de andrenalină, voi mai face o încercare.

Cătălin Crețu

AS: Se spune că generația de acum din Iași, totuna cu „Salonul de Literatură”/„Zero+” sau „Junimea”, ar fi una inexistentă, sau dacă există, se spune că ar fi în derivă. Ce părere ai despre asta?

CC: Nici o generaţie nu e inexistentă. Poate că voi sunteţi mai puţini vocali, poate că mai uşor influenţabili, poate că o să vă exprimaţi mai bine în scris la un moment dat. Noi eram nişte câini hămesiţi, înghiţeam tot ce găseam cu poftă, abia după aia ne dădeam seama dacă ne-a plăcut sau nu. Adolescența imediat după `89, facultatea în anii `90, când accesul la cărţi, muzică, filme era mai greu, toate astea te făceau să fii avid şi să înghiţi orice picătură care-ţi ajungea în dreptul nasului. Pe urmă am învăţat, unii de la alţii, să lătrăm, ca semn de apartenenţă la haită. Între timp, unii ne-am găsit adăposturi călduţe şi am început să ne credem câini de rasă (nici urmă de răutate în această afirmaţie). Şi-ţi mai spun ceva. Am tot fost în diverse grupuri bazate pe pasiuni comune: astronomie, alpinism, ornitologie etc. Cam peste tot, cei din generaţia mea se manifestă incisiv, curajos, cu entuziasm. Poate că aşa am fost învăţaţi, pentru că tinereţea noastră cuprindea foarte multe ore de dezbateri şi conversaţii. Nu ne uitam la TV, nu aveam computere, telefoane, ce naiba să facem?! Ne petreceam timpul în găşti şi, la un moment dat, căpătam glas. Închei prin a-ţi spune ceva ce am învăţat în toţi anii ăştia de alpinism: cel mai greu lucru legat de parcurgerea unui traseu dificil şi riscant este să intri în el. Decizia asta ţine de autocunoaştere, de curaj, poate de o picătură de nebunie şi, mai ales, de încredere. Încredere în tine şi în omul de la celălalt capăt al corzii. Oamenii sceptici nu urcă trasee provocatoare, nu deschid drumuri. Poate că asta lipseşte generației voastre: încrederea în voi înșivă şi încrederea în cei din jur. Dar şi dacă o descoperiţi…

***

*Prima serie de dialoguri despre grupările literare „Club 8” și „OuTopos” a apărut în revista online Prăvălia Culturală între octombrie 2018 și februarie 2019, avându-i ca invitați pe: Adrian G. Romila (OuTopos), Michael Astner (Club 8), Lucian Dan Teodorovici (OuTopos), Dan Sociu (Club 8) și Șerban Axinte (OuTopos). A doua serie e găzduită online de clubul Serial Readers, avându-i ca intervievați pe: Radu Andriescu (Club 8) și Cătălin Crețu (OuTopos).

Ana Săndulescu

ANA SĂNDULESCU (n. 1989) este membră a cenaclurilor „Salonul de Literatură Zero+” şi „Junimea” din Iaşi. Fragmente de proză au apărut în revistele: Dacia Literară, Tiuk!, Acolada, Lykeion, Revista Nouă, Hyperion, Absolut Cultural şi Zona Literară. În mai 2015 a debutat cu romanul „Anamneza” la editura Herg Benet Publishers. În 2017 a beneficiat de programul „Rezidenţe FILIT pentru scriitori români”, iar în octombrie 2018 și-a făcut debutul ca traducătoare din engleză în română cu romanul „În cel mai întunecat colț” al autoarei Elizabeth Haynes, apărut în colecția Passport a editurii Herg Benet.

 

Foto: Cătălin Crețu, arhiva personală

# # # # # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare