povestire

Andrei Ruse: ”Fiecare povestire, de fapt, e un mini-roman”

de / March 26th, 2019 / 92 vizualizari

Pe Andrei Ruse îl știu de când cu Soni, prima ediție. A fost dragoste la prima citire, dar lovitura de grație mi-a dat-o, cu grație, cu a lui Zaraza. A trecut mult prea mult timp de atunci, dacă mă întrebați pe mine, timp în care Andrei a continuat să scrie, fie pentru Hyperliteratura – site de cultură al cărui fondator este -, fie pentru diverse alte proiecte, fie despre femei frumoase. Așa se face că, în curând, îl vom citi din nou: ”Despre tristețea femeilor frumoase” adună zece povești fantastice, scrise în ultimii patru-cinci ani. Este important de știut că ne putem implica activ în publicarea acestei cărți, întrucât, pe toată durata lunii Martie, se desfășoară o campanie de crowdfunding. Mai multe detalii găsiți aici.

Tot femeile frumoase, cu tristețile lor cu tot, au fost si pretextul (re)întâlnirii mele cu Andrei scriitorul, editorul, cititorul, omul. Mi-am dorit să vorbim liber, fără întrebări prestabilite, ca niște prieteni care au ieșit la o bere după o perioadă lungă în care nu s-au mai văzut. Dacă mi-a reușit sau nu, descoperiți din discuția de mai jos.

Andrei Ruse

Te-a deranjat vreodată faptul că unii cititori (printre care și subsemnata) te-au asociat, vreme îndelungată – poate o fac, în continuare -, cu Soni?

A fost foarte mișto un an, doi, trei, dar dup-aia… Am avut o relație de love-hate cu Soni: pe de-o parte m-am bucurat că a avut succes, pe de altă parte mă frustra că lumea rămăsese blocată în ea. Și că nu mă putea defini decât prin cartea asta. Cel de-al doilea roman, Dilăr pentru o zi, nu a avut mare receptivitate la public. Țin minte că am avut câteva lansări și oamenii veneau tot cu Soni, să le-o semnez. Abia la Zaraza s-a rupt filmul, în sfârșit…

Simți o presiune mai mare pe umerii tăi acum? Mă gândesc că popularitatea Soniei și a Zarazei a ridicat nivelul așteptărilor.

Nu, chiar deloc. Fiecare carte o văd în timpul ei și cu rolul ei, în funcție de vârsta la care am scris-o și ce am vrut să transmit atunci. Nu are nicio treabă cu Soni sau cu Zaraza ce scriu acum.

Așa cum nici Zaraza nu a avut nicio treabă cu Soni, de altfel.

Da, niciun roman nu a avut vreo legătură unul cu altul. Ai putea zice că sunt scrise de trei scriitori complet diferiți. Iar acum, cu „Despre tristețe femeilor frumoase”, e ceva nou. Pentru că nu am mai scris proză scurtă și îmi doream de ceva timp să experimentez și în această zonă.

Mi se pare mare lucru capacitatea asta a ta de a te reinventa cu fiecare carte scrisă.

M-aș plictisi dacă aș continua cu același stil. Adică, după Zaraza, ce mai putea urma? E drept, aveam în minte, și încă am, o continuare pentru Zaraza, dar nu mai am răbdare încă 2-3 ani să mă bag într-un proiect așa amplu. Toți cei cărora le-am povestit mi-au spus că trebuie s-o scriu neapărat, că asta e ceea ce trebuie să fac. Dar după trei ani de muncă, de cercetare și documentare, chiar aveam nevoie de o pauză din „subiect”.

Ești conștient că acum chiar nu mai ai nicio scăpare și că TREBUIE să scrii continuarea asta, da?

Mi-am promis chestia asta și eu. Dar mi-am zis că o s-o scriu undeva pe la 40 de ani sau mai încolo. Dacă îi apuc, că nu se știe niciodată ce se întâmplă. Oricum, când o să treacă mult timp de la Zaraza și o să fiu și eu mult mai experimentat.

Nu știu dacă e bine că mi-ai spus lucrul ăsta, nu mă împac bine cu răbdarea și, din ce spui tu, mai durează până când ne primim continuarea. Îți mărturisesc că Zaraza este singura carte românească la care am plâns. Dar în hohote, nu așa…

Și eu am fost foarte emoționat când am scris finalul. Bine, eu eram foarte emoționat că se terminau trei ani din viața mea. Și după ce pui punctul final, gata, cartea se duce la editură, nu-ți mai aparține, nu mai ai nicio treabă cu ea. E a publicului.

Oricum, tot timpul intru într-un soi de depresie după ce termin o carte. Nici la Zaraza nu a fost diferit, ci din contră, a fost mai intens.

Așa au stat lucrurile și acum, cu noul proiect?

Nu, acum e altceva. Sunt povești pe care le-am scris în timp, adunate, nu e proiect la care am stat nu știu cât timp îndelungat, constant, să poți zice că toată personalitatea mea a început să se confunde cu personajele mele și invers. Nu e cazul.

Despre tristețea femeilor frumoase, Andrei Ruse

Spune-ne mai multe despre tristețea femeilor frumoase. Ai știut de la început că va exista o carte care să adune toate aceste povestiri la un loc?

Faza foarte mișto este că imediat cum am terminat Zaraza, în aceeași zi în care am scris ultimul capitol și am pus punct, simțeam nevoia să mă apuc de ceva. Și mi-am zis că o să scriu o carte, fiindcă aveam în minte deja niște povești, care o să aibă legătură cu tristețea femeilor frumoase. După care, a doua zi, am abandonat total ideea.

Eu nu o să scriu proză scurtă, povestiri sau lucruri de genul acesta, mai fantastice, mi-am zis. Și am lăsat să treacă timpul, să ies, în primul rând, mental din precedentul roman. Apoi am început să experimentez – am început vreo două romane, care au rămas fiecare pe la un sfert, dar am început să scriu și povestioarele astea. Nu mă gândeam însă la o carte unitară și nici n-aș fi bănuit că o să le adun și o să le și public. Mai mult mă jucam.

Când s-au adunat vreo 6-7 povești și am observat că toate au elementul acesta central, mi-am dat seama că am o carte. Și asta abia pe la sfârșitul anului trecut și începutul anului acesta, când am avut un pic de timp liber de la editură. Am putut să le perfecționez, să le editez mai atent, să lucrez la unele noi. Apoi mult timp am crezut că le voi publica poate spre toamnă sau chiar anul viitor, însă ele sunt aproape complete și am găsit și un moment oportun la editură, în care nu avem niciun alt proiect în plan, ceea ce nu se întâmplă des.

Din postura mea de cititor, care nu a încercat să scrie nici una, nici alta, aș fi zis că e mai simplu de scris proză scurtă decât un roman.

Și eu am crezut la fel, că o să fie mult mai simplu, dar nu e deloc așa. Fiecare povestire, de fapt, e un mini-roman. La un roman cel mai greu este începutul, mai ales, în care dai tonul și așa mai departe, și la fiecare povestire am avut nevoie de un alt ton, de o altă viteză, o altă „lumină”, alte „camere de filmat”, unele sunt la persoana a III-a, altele la persoana I-a șamd. Unele mai realiste, altele aproape absurde, unele dure, altele „soft”.

Cred că am început vreo 10 romane prin poveștile astea. Ca energie vorbesc.

Dar nu le-am scris constant. Le-am scris așa, când mi-a venit. De-abia în ultimele luni am zis să le adun și să mă apuc să le scriu și pe celelalte, să fie zece povești. Și am lucrat mult, pentru că inițial nu mi-au plăcut. Sau nu că nu mi-au plăcut, ci mai degrabă nu aveam încredere că acest proiect mi se potrivește mie, că mă descurc 100% în proza scurtă.

Bine, tu oricum pari un perfecționist, de fel. Mă gândesc că ești cel mai mare critic al tău.

Mie îmi plac foarte mult oamenii cărora nu le plac cărțile mele. Cu ei mă împrietenesc cel mai tare, că mai aflu chestii. Bine, dacă și argumentează, nu doar așa, nu le place că poate nu le place de mine sau mai știu eu ce. Mă interesează foarte mult și părerea cititorilor – asta mă ține pe linia de plutire -, dar când e să mă refer exact la ce am scris și vreau o părere avizată, apelez la cercul meu de scriitori mai apropiați. Și noi ne dăm în cap, cam tare.

Eu consider și acum că învăț, adică nu am ajuns la un stadiu în care am scris trei romane și de acum încolo știu ce și cum e de făcut. Din contră.

Povestește-ne puțin despre conceptul acesta de crowdfunding.

Cum funcționează, cum v-a venit ideea? Se implică lumea?

În afară se practică mult chestia asta cu crowdfunding-ul pentru diverse proiecte. Noi observasem ce se făcuse la noi, cu un proiect de jazz al lui Mihai Iordache, pentru care s-a strâns o sumă destul de importantă, care i-a permis să își facă albumul singur; mai fusese amicul meu, Ariel, care tot pentru o carte, strânsese destul de repede suma necesară. Ne-am gândit că Hypera (numele de alint pentru Hyperliteratura) sigur se pretează la așa ceva, având un public mare, și mi-a plăcut mult ideea de a implica publicul. Nu numai pentru partea financiară, dar mai ales pentru promovare. Ca urmare a implicării publicului în campaniile de strâns fonduri, cartea ajunge să aibă un impact foarte mare cu săptămâni bune înainte de publicare.

Mă uitam la vizualizări, în cazul campaniilor noastre de crowdfunding, majoritatea aveau peste 10-20-30.000 vizualizări unice, și undeva la peste 100 – 150 oameni deja implicați. Să faci chestia asta pentru o carte înainte să apară este foarte important. Prin responsabilizarea publicului, îi faci pe oameni să se simtă parte din echipă.

Celor care precomandă cărțile noastre le trimitem mai multe lucruri pe care restul cititorilor nu le au: la un moment dat am facut tricouri, pixuri, agende, obiecte pe care nu le avem la vânzare pe site. Plus că ei sunt primii care primesc cărțile.

 

Am mai povestit noi multe, dar ne oprim aici, altfel riscăm să transformăm interviul acesta în proză scurtă. Până la urmă, cel mai bine despre Andrei Ruse vorbesc cărțile lui. Așa că vă invităm să îl (re)descoperiți prin intermediul poveștilor din ”Despre tristețea femeilor frumoase”. Frumos titlu, apropo!

 

# # # # # # # # #

MissValery

Miss Valery este co-fondatoarea clubului de carte www.serialreaders.com. Cititoare in serie (cum altfel?) si pasionata de calatorii, filme si evadari, daca nu o vezi citind, inseamna ca e ori plecata prin cine stie ce locuri, ori la cinema, ori evadeaza din vreun escape room. O gasiti si la: viatasiacorddeoane.ro

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare