Să știu că n-am trăit degeaba!

de / October 27th, 2016 / 499 vizualizari

Da, pentru oamenii maturi și responsabili e foarte important să știe că au casă, mașină, consort, progenitură, pisică ori cățel, musai o floare odioasă-n fereastră, concediu la mare vara și în Poiana Brașov iarna.

Dar eu n-am zis niciodată despre mine că aș fi matură. În niciun caz responsabilă. Deși nu mă vezi la 3 noaptea-n crâșmă, cu balele atârnând în timp ce explic, cu lacrimi în ochiul drept mai mult decât în stângul, cât de faini sunt AC/DC și cât de babă sunt că ascult muzica de pe vremea mamei, tot nu sunt un model bun de urmat pentru că, lunar (ba nu, cam zilnic, trebuie subliniat), salariul meu se duce pe cărți. Ba tocmai de asta m-am angajat eu, acum câțiva ani, încă fiind studentă. Dădeam bursa aia mică-mică pe cărți, dar voiam să stau în chirie cu partenerul, nu-n cămin, la fel ca „restul”. „Restul” însemnând zeci de oameni cazați în câteva camere în câte o clădire semi-nașpa, oameni extrem de sociabili, majoritatea necititori – deci indivizi cu care nu aveam nimic în comun și cu care, prin urmare, nici nu prea aveam ce vorbi. Nu că aș fi vrut să vorbesc.

Voiam să știu că, atunci când clădesc un nou turnuleț din cărți – rafturi pentru ele aveam fix zero pe vremea aia -, niciun muritor plebeu și încuiat nu-mi va putea spune: „Haideee, băăă, Ancaaaa! Seeeriooos? Alte cărți? Păi dar ce faci aicia, fata mea? Bibliotecă, d-astea?”

Ca să nu mai ocolesc atât problema și încă aflându-mă sub influența unor oarecare jigniri primite-n stația de autobuz cu zâmbetul pe bune (eu citeam, individul nu… atunci, probabil), ceea ce vreau să zic este că: pe lângă faptul că pe lumea asta există și oameni care nu pot face copii, din diverse motive medicale (sau no, care țin de voința vreunei divinități), pe lângă toate motivele absolut obiective care-i împiedică pe unii să ducă la îndeplinire mărețul plan cu casă-familie-cățel-rate, dincolo de tot ce e obiectiv mai poate exista și dorința, voința, preferința unui om spre ceva în loc de altceva. Că așa funcționează lumea.

anca-zLui X nu-i plac cărțile, nu-i place să citească. Minunat, nu-ți ard una peste falcă atunci când te văd, sigur știi tu mai bine ce să faci în loc de a citi, că n-o fi pentru toți așa grozav statul cu dinții-n niște litere înșirate pe niște pagini fără poze. Dar dacă lui Y se întâmplă să-i placă romanele, ori poate chiar și cărțile de poezie, romanele grafice sau orice altceva, de absolut bun-simț și cumva deranjant să mai predici despre asta în 2016 e exact respectatul preferinței omului.

Căci da, probabil n-o să las câteva Ancuțe și câțiva Ancuți pe lumea asta, copaci am plantat, dar asistată, deci nu se pune. Unii copaci au și decedat între timp, alții s-au făcut cât mine (dar la puterea a 5-a); câine nu vreau, e prea prostălău și m-ar enerva, așa cum mă enervează fraierii în general, ăia care-s atât de buni încât sunt mereu proști.

Dar dacă nu investesc în scutece, crenguțe roditoare, pansamente pentru curul de animăluțe, asta poate însemna un lucru. Și în cazul meu înseamnă că: îmi cumpăr cărți, regulat. Dacă fac toate cumpărăturile de hrană pe luna aia, am hârtie igienică de rezervă și pastă de dinți, atunci cu ăia 10 lei rămași pot să iau o carte, corect? Sau două, dacă-s la reducere; sau 10, dacă-s de la anticariat.

Și îmi găsesc scuze și uneori ajung să mă felicit: am făcut o alegere bună și mai și meritam asta! Păi uite ce cuminte am fost luna asta, uite ce productivă am fost săptămâna trecută, uite ce bine am gătit azi! Este dependență, dar scuzați dacă numai mie mi se pare că nu e așa gravă ca altele, deși e un lucru complet cretin să faci comparații de genul „hăhă, dependența ta e mai nașpa decât a mea, tu ești mai puțin om decât mine din cauza asta!”.

Dar este și un lucru asumat: da, depind de cărți, devin irascibilă dacă nu citesc zilnic. Și vreau, chiar vreau să investesc în cărți. Nu văd în ce altceva mi-aș putea înfige economiile cu mai multă pasiune. Fac asta și nu regret nimic, ba chiar mă felicit! E ceva ce chiar fac pentru mine. 100% pentru mine, chiar dacă uneori binele ăsta incredibil făcut de cărți ajunge și la alții… nu mai împrumut cărți cu aceeași dedicare ca pe vremuri, dar totuși!

Și toate astea pentru că stau și mă întreb: ce mi-ar fi fost viața fără Dostoievski din adolescență, când nici nu cred că înțelegeam mare lucru din el? Ce mi-ar fi fost anul I de facultate dacă nu dădeam peste o carte de Danielle Steel, dându-mi astfel seama că p-aia, eh, p-aia nu vreau să o mai citesc vreodată? Ce mi-ar fi fost nopțile de dinainte de examene fără Stephen King, Danilo Kis, Adriana Lisboa, fără să-l descopăr pe Cărtărescu, fără poeții contemporani din România și fără proza scurtă din SUA din ultimele decenii?

Ce mi-ar fi fiecare zi dacă nu aș ști că am ceva extrem de important în care să mă refugiez? Cum mi-aș putea privi biblioteca fără mormanele ei care altora nu comunică nimic?

Nu, nu mai pot gândi „înapoi”, nu știu cum ar fi fost dacă toate aceste obiecte frumoase, purtătoare de cultură, n-ar fi existat de la bun început în viața mea, cu care probabil au un scop. Și nu știu care poate fi acela, care poate fi scopul adevărat. Dar ce simt eu e că doar citind am certitudinea că fac ceva în viață, că-mi iau viața de-o ureche și fac ceva util cu ea, pentru mine mai util decât un consumator de scutece sau un arbore pe care nu știu, de-l plantez, dacă nimerește în sol roditor au ba. La mine știu măcar că-i sol roditor a cărui bunătate să ajungă să se reflecte și-n ceea ce fac pentru ceilalți.

Da, citesc chiar de aia, să știu că n-am trăit degeaba, căci nimic altceva nu are același sens!

Sură foto cover

# # # # #

Anca Zaharia

Iubitoare de cuvinte scrise și matroană la Ancazaharia.ro. Autoare a cărților „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar” și "Suicid" apărute la Herg Benet.

Un comentariu

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare