persoana intai

Persoana întâi, de Richard Flanagan (fragment în avanpremieră)

de / October 24th, 2018 / 73 vizualizari

Persoana intaiVă anunțăm o nouă apariție semnată de Richard Flanagan, câștigător Man Booker pentru O cale îngustă spre nordul îndepărtatPersoana întâi – , în traducerea lui Petru Iamandi. Cartea va fi disponibilă la Târgul Internațional Gaudeamus, la standul editurii Litera.

Kif Kehlmann, un scriitor tânăr și fără un ban, este sunat în plină noapte de Siegfried Heidl, un escroc notoriu, director executiv al unei renumite corporații. Pe cale să ajungă la proces pentru fraudarea mai multor bănci de 700 de milioane de dolari, Heidl îi cere lui Kehlmann să îi scrie memoriile în numele său. Are șase săptămâni ca să scrie cartea, pentru care va primi 10 000 de dolari.

Dar, pe măsură ce scrisul avansează, Kehlmann începe să se teamă că este corupt de Heidl. Cu cât termenul se apropie, îi este tot mai neclar dacă el scrie memoriile lui Heidl sau dacă Heidl îi rescrie lui viața și viitorul. Tot ceea ce era sigur devine nesigur, iar el începe să se întrebe cine este Siegfried Heidl și cine este Kif Kehlmann…

În același timp captivantă, comică și înspăimântătoare, Persoana întâi este o călătorie de neuitat în miezul epocii noastre.

„Richard Flanagan se numără printre cei mai versatili scriitori de limbă engleză. Fiecare dintre cele șapte romane ale lui Flanagan este diferit de celelalte, ca și cum ar fi scrise de autori diferiți; fiecare este un tur de forță în felul său, iar mai multe au fost numite «capodopere» de către criticii literari… Persoana întâi este un fel de Portret al lui Dorian Gray pentru secolul XXI…” Joyce Carol Oates, The New York Review of Books

„Heidl este un personaj impresionant, iar Flanagan descrie cu o mare sensibilitate anxietățile lui Kif, adâncite de căsnicia sa pe cale să se destrame.” The New York Times Book Review

Din creația lui Richard Flanagan, la Editura Litera au mai apărut romanele O cale îngustă spre nordul îndepărtat, Să bați din palme cu o singură mână și Moartea unei călăuze pe râu.

Persoana întâi, de Richard Flanagan
(fragment în avanpremieră)

Traducere din limba engleza Petru Iamandi

1

Prima noastră bătălie a fost nașterea. Eu voiam s‑o includ, el nici nu voia să audă. Ne‑am certat toată ziua aceea și jumătate din ziua următoare. Spunea că n‑are nici o legătură cu el. Ulterior am început să‑l înțeleg, dar, la momentul acela, atitudinea lui mi se părea o dovadă inexplicabilă de încăpățânare și rea‑voință – de parcă n‑ar fi vrut ca memoriile să‑i fie consemnate pe hârtie. Sigur, nici nu voia așa ceva, dar nu asta era problema lui. Sau, în general, problema. De‑abia mai târziu, mult mai târziu, mi‑am dat seama, când am ajuns să‑mi fie teamă că începutul acelei cărți era și sfârșitul meu.

Prea târziu, cu alte cuvinte.

În ultima vreme mă mulțumesc cu reality‑show‑urile. Simt un gol, o singurătate care mă doare, mă dă peste cap. Și mă înspăimântă. Și mă face să mă îngrozesc la gândul că n‑am trăit cu adevărat. Reality‑show‑urile nu au acest efect asupra mea.

Pe atunci însă, totul era vag. Unii se temeau că m‑aș putea apuca din nou de literatură. Adică de alegorie, simbol, tropii dănțuitori ai timpului; de cărți fără un început și un sfârșit precis sau cel puțin nu în această ordine. Adică impusă de editor, un ins cu un nume neașteptat, Gene Paley[1]. Care, în privința asta, fusese foarte clar: trebuia să spun o poveste simplă la modul simplu și, acolo unde nu era simplă – când ajungeam la complexitatea infracțiunii spectaculoase – să simplific, să folosesc elementul anecdotic și să evit frazele mai lungi de două rânduri.

La editură se șoptea că lui Gene Paley îi era frică de literatură. Și nu fără un motiv întemeiat. În primul rând, fiindcă nu se vinde. În al doilea rând, fiindcă, pe bună dreptate, pune întrebări la care nu poate răspunde. Îi descumpănește pe cititori cu ceea ce le spune despre ei, ceea ce, în ultimă instanță, e rareori o chestie sănătoasă. Le reamintește că viața te învață ce este eșecul și că a nu înțelege acest lucru este ignoranță crasă. Poate că în toate astea e un pic de transcendență sau înțelepciune, însă Gene Paley nu avea treabă cu transcendența. Gene Paley nu avea ochi decât pentru cărțile care‑ți spun două–trei lucruri iar și iar. Dar, de preferat, unul singur.

Ca să vinzi, spunea Gene Paley, trebuie să spui o poveste.

Am deschis din nou manuscrisul și am recitit primele rânduri.

Pe 17 mai 1983, am semnat cererea de angajare pe postul de responsabil cu protecția muncii (supervizor) (clasa 4/5) în cadrul Serviciului de Protecție a Muncii din Australia cu două cuvinte, Siegfried Heidl, și astfel a început noua mea viață.

De‑abia mult mai târziu am descoperit că existența lui Siegfried Heidl începuse în ziua în care semnase cererea de angajare, așa că – la drept vorbind – scrisesem adevărul. Dar trecutul este mereu imprevizibil și, după cum aveam să aflu, faptul că Heidl rareori mințea era unul dintre harurile pe care, ca escroc inveterat, le avea cu prisosință.

În opinia lui Ziggy Heidl, manuscrisul lui de douăsprezece mii de cuvinte – teancul subțire de hârtii de care își sprijinea frecvent mâna întinsă, ca pe o minge de baschet care trebuia bătută de podea și repusă în joc – conținea tot ce era interesant despre Ziggy Heidl. Sarcina mea ca scriitor, a continuat el, era doar să stilizez frazele și poate să le extind ici și colo, în numele lui.

A spus asta, ca și multe altele, atât de încrezător, atât de convins, încât mi‑a venit greu să‑i atrag atenția, cum am și făcut, că manuscrisul lui nu pomenea nimic despre copilărie, despre părinți și nici măcar anul nașterii. Răspunsul mi‑l amintesc și acum, după atâția ani.

Viața nu e o ceapă pe care s‑o descojești, un palimp­sest pe care să‑l razi bine ca să dai de sensul inițial, mai adevărat. E o invenție ce nu se sfârșește niciodată.

Și, când probabil am rămas uimit de felul neașteptat în care se exprimase, Heidl a adăugat, de parcă mi‑ar fi arătat unde e WC‑ul public: Tebbe. E unul din aforismele lui.

Absența faptelor o suplinea cu o convingere voa­lată, iar absența convingerii o suplinea cu fapte, chiar dacă cele mai multe erau inventate, și cu atât mai plauzibile cu cât erau invocate dezinvolt dintr‑o perspectivă neașteptată.

Marele instalaționist german, a adăugat Heidl. Tomas Tebbe.

Habar n‑aveam ce este un palimpsest. Sau cine e Tebbe sau ce este sau cu ce se ocupă un instalaționist, drept care i‑am spus. Heidl a tăcut. Poate, așa cum mi‑a zis cu alt prilej, luăm câte ceva din trecutul nostru și din trecutul altora și ni‑l însușim, ca pe ceva nou, iar acel ceva nou este și memoria noastră. Tebbe, pe care l‑am citit peste mulți ani, exprima asta cel mai bine: Chiar dacă sângele altuia îmbibă lutul, scria el, eu sunt lutul acela.

Am ridicat ochii.

Din curiozitate, am întrebat eu, unde anume ai copilărit în Germania?

Germania? a repetat Ziggy Heidl privind pe fereastră. Acolo am ajuns de‑abia când aveam douăzeci și șase de ani. Doar ți‑am spus că am copilărit în partea de sud a Australiei.

Dar vorbești cu accent german.

Corect, a zis Ziggy Heidl. Și, când și‑a întors fața bucălată din nou spre mine, am încercat să nu mă uit la mușchiul acela mic din obrazul altfel pufos, care tresărea la fiecare zâmbet, singurul loc tare în atâta moliciune, ce părea să pulseze.

Știu că e ciudat, dar asta e – am copilărit cu părinți care vorbeau germana, fără tovarăși de joacă. Dar eram fericit. Scrie asta.

Zâmbea.

Zâmbetul lui: masca unei complicități sinistre.

Poftim? am întrebat eu.

Asta.

Poftim?

Scrie: Eram fericit.

Zâmbetul acela înfricoșător. Obrazul acela care tresărea.

Bum‑bum, făcea în tăcere. Bum‑bum.

2

Lucram în biroul de pe colț al unui director executiv, în sediul unei edituri din Port Melbourne. Poate fusese biroul unui director editorial sau al unui director de vânzări, pensionat sau concediat de curând. Cine știe? Nu am aflat, dar biroul îl făcea pe Ziggy Heidl să se simtă important, ceea ce era important, deși faptul că mă simțeam stingher acolo îi scădea din importanță. Era anul 1992, un timp atât de apropiat, iar acum atât de îndepărtat, când directorii executivi încă mai aveau astfel de birouri, cu dulapuri pline de băuturi; înainte de Amazon și de cărțile în format electronic; înainte ca sintagme precum analitică granulară, satisfacerea clientului și standardizarea lanțurilor de aprovizionare să se lege tot mai strâns, ca inelele din funia unui spânzurat; înainte ca valoarea proprietăților imobiliare să crească neîncetat, iar prăbușirea industriei editoriale să ducă la transformarea birourilor în linii de asamblare ca niște abatoare, unde angajații stau înghesuiți pe niște bănci lungi ce amintesc de o cantină a Armatei Roșii din Kabul, de prin 1979.

Și, tot ca Armata Roșie în aceeași perioadă, industria editorială stagna total, o stare pe care unii o numeau criză, iar alții boală în fază terminală. Sub locul în care stăteau angajații editurilor apăreau atât de multe găuri lăsate de cei puși pe liber încât, nu peste mulți ani, aceste găuri s‑au prefăcut într‑o pâlnie mare prin care cele câteva etaje ale editurii au luat‑o brusc la vale și s‑au făcut praf, comprimându‑se într‑un singur nivel. Apoi acel nivel, la rândul lui, a început să se restrângă pe măsură ce o mare de firme aflate la început de drum și companii financiare invada spațiul editurii – un ocean de nestăvilit, distrugător – până când spațiul s‑a înju­mătățit și, pe acea insulă aflată pe cale de dispariție, cărțile au
devenit numai conținut, iar scriitorii numai furnizori de conținut, material neglijabil, membri ai unei caste tot mai hulite, dacă e posibil așa ceva. Toate acestea poate sugerează că scriu cu oarecare nostalgie, că biroul din Port Melbourne avea farmec sau caracter.

Nu scriu.

Nu avea.

Chiar dacă în birou erau corpuri de bibliotecă, la o privire mai atentă aceste corpuri semănau cu industria editorială, descurajante. Rafturile erau din lemn moale, dat cu furnir de tek, un cafeniu grețos, fecal, ce arăta mai mult a plastic. Doar cărțile publicate de editură – pe atunci atotputernica Schlegel TransPacific (sau, cum i se mai spunea, TransPac sau STP) – umpleau rafturile. Cărți despre ciocolată, grădinărit, mobilă, istoria militară, despre celebrități obosite; cărți de memorii anoste și romane de aventuri – cu o mică parte din profiturile aduse de ele se publicau cele câteva cărți care, pentru mine, erau cărți adevărate – romane, eseuri, poezii, proză scurtă – care nu‑și găseau locul pe acele rafturi bine lustruite. Lângă ele și lângă cărțile de bucate, cele ilustrate și cele de referință, care încă se mai căutau, tronau operele complete ale lui Jez Dempster, pe fiecare tom cât o cărămidă stând scris cu litere mari, aurii, JEZ DEMPSTER. Ce maculatură! Ce priveliște dezolantă! Atunci mi‑am dat seama pentru prima dată că ideea mea despre cărți, despre scris, era o parte neînsemnată, aproape fără succes, a ceea ce la STP trecea drept – jumătate în glumă, jumătate în serios – meseria.

Meseria explica totul. Deși cuvinte precum „așa e‑n meseria asta“ sau „meseria asta‑i pe ducă“ nu‑ți spuneau nimic, se înțelegea de la sine că trebuie să explice totul. Și chiar din prima zi am înțeles că, într‑un fel, cei din meserie considerau că felul în care urma să rescriu povestea lui Heidl avea să producă o carte mult mai reală decât cartea reală pe care credeam că o scriu, cartea reală fiind primul meu roman neterminat.

Situația nu mi se părea logică dar, pe de altă parte, nici meseria nu mi se părea logică. De pildă, nu mi se părea logic ca memoriile lui Heidl să fie – din motive pe care nu le puteam ghici – secrete. Nimeni de la editură nu trebuia să știe, în afară de cei câțiva care lucram la carte – Gene Paley, deși ca editor lăsa aproape totul în seama redactorului de carte, Pia Carnevale, și încă vreo două persoane. Versiunea oficială era că ne ocupăm de o antologie de poezii populare din Westfalia medievală. Nu mai știu a cui era minciuna – a lui Ziggy Heidl sau a lui Gene Paley la început, sau a mea mai târziu – dar era pe cât de frapantă, pe atât de absurdă. Motivul pentru care editura se angajase într‑un astfel de proiect nu stârnise, din câte știu, curiozitatea nimănui. Într‑un domeniu plin de neprevăzut era doar o altă ciudățenie – dar așa ceva făcea parte din meserie, nu?

Mobilierul se încadra în același stil prețios – masa de lucru laminată, ce imita stilul edwardian, din spatele căreia Ziggy Heidl vorbea tot timpul la telefon, era prea mare, în timp ce masa la care aveau loc ședințele, la care lucram eu, era prea mică pentru toți cei convocați. Scaunele tubulare, pătate, erau îmbrăcate în nailon jacard, întrețesut cu fire de pânză cenușie. La atingere, materialul părea că se topește. Nu știu de ce, dar culoarea aceea chinuită mă ducea cu gândul la un tablou de Francis Bacon[2]. Mi se părea că stau pe un țipăt mut.

[1]  În limba engleză, gene – genă; paley – târfă bronzată bine
[2]  Pictor irlandez (1909–1992), autor al unor tablouri dominate de grotesc


Cartea va fi disponibilă în curând la editura Litera>>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare