Omul focului

Omul focului – un sfârșit în flăcări

de / January 28th, 2019 / 154 vizualizari

Există o anume satisfacție, o plăcere greu de pus în cuvinte, când aștepți cu nerăbdare o carte a unui autor pe care nu l-ai citit niciodată, dar despre care știi cumva, instinctiv, că nu se poate să nu-ți placă. Și, paradoxal, prelungești acea plăcere a așteptării, a anticipării, masoschistă într-un fel, atunci când cartea ajunge în mâinile tale și tu o pui în raft în loc să plonjezi între paginile ei. Ca apoi să te uiți în fiecare zi la copertele în flăcări, știind că e la cheremul tău, știind că nu mai e mult până ce vei trăi alt fel de plăcere. Cea a lecturii. Așa am așteptat eu Omul focului, scrisă de Joe Hill. A fost o așteptare care a durat multe luni, chiar aproape un an, încă de când Alex Voicescu – care a și tradus-o – a anunțat că lucrează la ea. Acum, după ce am citit-o, pot spune că așteptarea a meritat.

Puțini știu, probabil, că numele real al autorului este Joshep Hillstrom King și că este fiul mult mai celebrului Stephen King, pe care îl citesc cu teamă, dar și cu o admirație dusă aproape de extrem, de peste 20 de ani.

Povestea crește pe scheletul un subiect destul de exploatat, o apocalipsă provocată de un virus. Amatorii genului știu că s-au tot scris cărți despre maladii naturale ori boli inventate în laborator, care decimează rasa umană. În cartea lui Joe Hill “vinovat” de posibila extincție a omenirii este un spor numit de către doctori Draco incendia trychophyton, căruia i se mai spune Solzu’ Dragonului, nume datorat crustelor de culoare negru-auriu care apăreau pe pielea celor infectați. Dar și datorită efectului pe care-l avea asupra victimelor sale, sporul provocând un soi de combustie spontană care, după o scurtă perioadă, își ucidea gazda purtătoare. Boala din cartea lui Hill nu e întâmplătoare, focul este un element de care ne temem și suntem atrași în egală măsură, luminos, care purifică, care nu poate fi controlat, dar poate ucide, așa cum la fel de bine este propice vieții.

Omul focului

Harper Greyson este unul dintre eroii cărții, o asistentă medicală curajoasă care luptă cu boala. Însă, cu toate mijloacele de protecție luate, descoperă că a fost infectată. Pe deasupra, mai rămîne și însărcinată, un motiv în plus pentru a face tot posibilul, ba chiar imposibilul, să rămână în viață. Soțul ei, Jacob, neatins de spor și temător pentru viața lui, o părăsește, Harper aflând cât de ușor iubrea și atașamentul se pot transforma în resentimente și ură. Fugind pentru viața ei și a copilului nenăscut, e salvată de un personaj semi-legendar, cunoscut sub numele de Pompierul, care reușise cumva să controleze focul provocat de Solzu’ Dragonului. Așa ajunge într-o mică tabără de supraviețuitori care învățaseră să-și stăpânească boala și focul lăuntric. Acolo începe cu adevărat povestea lui Harper și a Pompierului.

 Nu mai era nicio nevoie de torțe. Tabăra era pe de-a întregul luminată. Harper întoarse fața către o mulțime de bărbați și de femei ai căror ochi erau aprinși și orbi și sclipind. Fiecare dintre ei erau mâzgăliți în fâșiile de Solzu’ Dragonului, sporul aruncând o lumină purpurie care lucea direct prin pulovere și rochiile de lână. Câțiva ieșiseră afară desculți, iar acum pășeau cu papuci de bronz.

E uimitor cum Joe Hill a reușit să mă cucerească încă de la prima lui carte. Are talent de povestitor, sigur că nu-l egalează (încă) pe tatăl său, dar se apropie. Am fost și eu prezent în orașele care ardeau, am fost martor la dramele fiecărui personaj, am participat alături de Strălucitori la ritualurile de mulțumire din taberele de refugiu și m-am ascuns de comandourile care voiau să-i ucidă. Iar atunci când trăiești totul aievea, ca și cum ai fi acolo, înseamnă că o carte și-a îndeplinit menirea. Și, cu toate că cei bolnavi erau persecutați și urmăriți de acele echipe ale morții, acolo nu se poartă o luptă între bine și rău, delimitarea e incertă și nu prea găsești aceste concepte în carte. E o luptă pentru supraviețuire prin orice mijloace, iar vremurile disperate cer măsuri disperate. Și măsurile disperate cer ca oamenii să se schimbe, uneori împotriva voinței lor. Chiar dacă rațiunea și umanitarismul care, aparent, ne caracterizează, sunt date uitării în momentele de criză.

Omul focului nu e o carte perfectă, are minusurile ei. De exemplu, am întâlnit dialoguri inconsistente și fără sens sau scop, care nu avansau cu nimic acțiunea romanului și erau irelevante în raport cu povestea. Dar sunt puține și nu atât de lungi încât să devină deranjante. Apoi, ce-i cu sporul? Cum a apărut? Autorul ne oferă niște variante de răspuns cam subțiri, total neconvingătoare. Și nu este unul din acele cazuri în care misterul planează asupra cititorului, lăsându-l pe acesta să ghicească originea Solzului. Mi-ar fi plăcut o explicație pe care, din nefericire, n-am primit-o.

Fanii lui Stephen King vor găsi o multitudine de referințe la cărțile sale. Mai ales din Apocalipsa (The Stand), în care o epidemie silențioasă și nevăzută ucide aproape toată populația planetei. Cei care ați citit măcar o dată romanul mai sus menționat probabil îl veți recunoaște pe Harold Cross (ori măcar o asemănare de nume), care e prezent în cartea lui King jr. doar prin amintirile personajelor, dar și printr-un jurnal secret. Cred că v-am dat suficiente indicii. Și mai sunt multe alte legături, pe lângă trimiterile la Turnul Întunecat sau Închisoarea îngerilor (Shawshank redemption). Un alt amănunt care m-a amuzat foarte tare este legat de faptul că familia King pare a fi mare admiratoare al serialului englezesc Dr. Who, produs de BBC. Un serial SF pe care îl urmăresc și eu cu mare plăcere de mulți ani, despre aventurile unui extraterestru care călătorește prin timp în nava sa Tardis, camuflată într-o cabină telefonică veche. Serialul e menționat de mai multe ori în carte, l-am găsit până și în Frumoasele adormite, romanul scris de Stephen și Owen King.

Joe Hill m-a convins, talentul pe care îl are într-ale scrisului a fost suficient încă de la prima carte citită. E de apreciat și faptul că a scris sub pseudonim, reușind să se impună fără a se folosi de numele greu pe care-l poartă. Acum îmi doresc să citesc și celelalte romane ale sale – Heart-Shaped Box, Horns și NOS4A2 (Nosferatu) -, poate Herg Benet sau o altă editură le vor scoate și pe piața noastră literară. Mai ales că sunt și pe-aici destui amatori care savurează acest gen de literatură.

Cu cât se duceau mai în nord, cu atât mai puțin păreau că merg pe planeta Pământ. Dune de cenușă gri se întinseseră pe șosea, uneori atât de înalte și de largi – insule de funingine afânată -, că părea mai înțelept să încetinească și să le ocolească. Peisajul avea culoarea cimentului. Arbori carbonizați stăteau înfipți de ambele părți ale drumului, sclipind cu un luciu metalic sub un cer care se transforma încet într-un roz șters.

Comandă cartea Omul focului
pe Elefant, aici, pe 
Libris, aici sau pe Cartepedia, aici>>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

Foto: cotidianul.ro, arhiva personală

 

# # # # # #

Costin Beda

Îmi plac deopotrivă trecutul și viitorul, deși sunt bine ancorat în prezent. Trăiesc mai multe vieți prin cărțile pe care le citesc. Ai putea să dai de mine prin vreo librărie, cu nasul într-un roman de Stephen King, ori poate colind străzile făcând fotografii. Dacă nu, sigur mă ascund într-un local, ascultându-l pe Bob Marley.

Postul precedent

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare