Oile negre din bibliotecă

Oile negre din bibliotecă: de ce anumite cărți nu-mi plac și cum reușesc totuși să le termin

de / October 8th, 2019 / 96 vizualizari

O dată pe an sau, dacă am ghinionul, ceva mai des, se întâmplă să găsesc o carte care, după descrierea de pe ultima copertă, laudele criticilor, premiile câștigate sau toate la un loc, reprezintă o promisiune livrească foarte fierbinte. Astfel, cumpăr respectiva carte și încep cu avânt să fac cunoștință cu personajele și cu mediul lor de viață.

De regulă, nu cataloghez o carte ca fiind slabă după cinci pagini citite. Dar după cincizeci, dacă lucrurile nu se schimbă, încep să bombăn în sinea mea referitor la nesuferita lectură care mi s-a așezat în față, cu atâtea promisiuni și laude, pe care nu le îndeplinește câtuși de puțin.

În acel moment, un om normal și fără tendințe de masochism, ar șopti: știi, nu ești ceea ce-mi doream să fii. În schimb eu, mânată de dorința de a duce un lucru până la capăt în principal, continui să citesc, având în minte când critica poveștii de care tot trag, fie autocritica celei care nu e în stare să se lege mental și emoțional de acțiune.

Au fost câteva cărticele care mi-au trezit mai mult acest gen de sentimente descrise mai sus decât din cele pe care le-aș fi dorit și le obțin de obicei de la alte cărți: suspans, euforie, afecțiune, admirație sau surprindere. Și aș putea să fac mai jos o listă neagră tăciune cu acei autori și ceea ce consider că sunt gafe literare, sub formă de cărți pe care editurile au ales să le publice. Însă propun o altă abordare: care ar fi motivele pentru care consider că o carte este slabă și cum reușesc, totuși să o termin.

  1. Disonanța cognitivă. Este definită ca tendința de a judeca lucruri contradictorii în viața de zi cu zi – cum ar fi faptul că nu ne place zarva de pe stradă, dar noi înșine urlăm în telefoane sau unii la alții dacă avem ocazia, în aceleași locuri publice. La nivel de carte, pe același principiu, autorul încearcă să ne convingă că personajul / personajele lui au anumite caracteristici, trăsături de caracter, însă comportamentul lor sugerează clar că ele sunt cu totul altfel. Mi se pare un rateu din partea autorului să își portretizeze personajele într-un fel, iar acțiunile lor să trădeze altceva. Am întâlnit în câteva cărți acest gen de situație și m-am strâmbat în sinea mea și la personaje și la autor. Dacă tu construiești un caracter atât de nesuferit și ni-l bagi pe gât ca fiind erou iluminat, probabil nu înțelegi adevăratele trăsături ale unui presupus erou iluminat. Poate chiar tu te consideri altfel și de fapt trăiești într-o bulă de iluzie.
  2. Narațiunea tărăgănată. Există cărțile clasice care au un ritm lent de desfășurare a acțiunii, semn că acum un secol, de exemplu, timpul trecea mai încet în aparență. Sunt numeroși autori, cum ar fi Thomas Hardy, care au o narațiune lentă, dar în cazul lor, stilul aparte al vremii în care au trăit, combinat cu mesajele de excepție presărate cu talent peste tot, fac lectura interesantă și o experiență plăcută, chiar necesară. Dar în cărțile moderne, anumiți autori au tendința de a te ține lipit pagini întregi de o scenă în care nu se întămplă nimic. Mesajul nu se intensifică, mai mult se pierde, plictiseala intervine. Efectul este ca al unei gume de mestecat întinse, care nu mai are de mult gust și pe care nu o mai poți dezlipi de degete.
  3. Narațiunea fără cap și coadă. Am întâlnit destule cazuri (poate un pic prea multe) în care nu există o linie a narațiunii. Acțiunea este aruncată cu lopata, lăsată să cadă fără un minim de organizare a ideilor. Cred că este considerat un stil revoluționar, modern, chiar apreciat. Nu și de mine, din păcate. Chiar dacă mesajul cărții este poate plin de semnificație iar autorul considerat un geniu, nu îmi plac jonglările excesive cu planurile narative sau decrierea unor episoade din viață seci și triviale.
  4. Neglijența. Oricât de greu ar fi de crezut, există situații în care ți se prezintă un personaj sau un episod, în aparență cu semnificație pentru toată povestea, apoi acel detaliu dispare în neant, ca și când nu ar fi contat de fapt deloc. Consider că o narațiune trebuie să fie “rotundă”, fiecare detaliu să se lege de centrul acțiunii și să o potențeze, nu să fie lăsate lucruri nerezolvate sau detalii neglijate. În domeniul filmului am întâlnit expresia “loose ends”, care se aplică și la cărți: capete dezlegate, fire deșirate, lăsate la voia întâmplării.

Nu aș continua această listă, deși există și alte aspecte care mă deranjează la cărți, fiind mereu idei din belșug când e vorba de critică. Iată cum reușesc totuși să termin o astfel de carte care îmi pune răbdarea la încercare.

witch bookmark

În primul rând, încerc să înțeleg mai multe despre mine decât despre ea: de ce mă deranjează așa tare să citesc acele lucruri? Cu siguranță de aici pot învăța ceva nu numai despre autor, dar și despre propria persoană. Încerc să modific puțin perspectiva ca să mă înțeleg pe mine, mai mult decât ce citesc.

În al doilea rând, mă agăț de acele părți care sunt mai plăcute, care au semnificație pentru mine. De cele mai multe ori există, chiar dacă sunt mici.

În al treilea rând, citind în mijloacele de transport, chiar și o lectură neplăcută este mai bună decât uitatul pe pereții vagonului de metrou sau în orice ecran de smartphone cu Candy Crush, lucru inevitabil în aglomerație.

Iar în ultimul rând, îmi acord ca mică satisfacție să scriu o recenzie acidă și cu foarte puține steluțe, ceea ce, recunosc, îmi place să fac, fiind una dintre puținele răutăți de care dau dovadă în viață.

Foto: pexels.com; makezine.com

# # # # # # #

Silvia

Silvia este o cititoare si o visatoare, dar suficient de ancorata in realitate cat sa observe frumusetea din jur si sa scrie despre ea. Considera ca orice carte citita ofera o experienta valoroasa, iar imaginatia este un mijloc de transport sigur catre lumile ascunse in carti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare