Obsesiile literare – cauze și remedii
Sunt de părere că există câte un grup de auto-ajutorare pentru fiecare. Pe mine, de exemplu, parcă mă și văd intrând la “tulburații anonimi”, turuind: “Bună, sunt Valeria și sufăr de tulburare literară obsesiv-compulsivă. Mă rog, ‘sufăr’ e un fel de a zice, nu vreau ajutor, am venit doar să mă laud”.
Primele simptome s-au făcut simțite prin generală, când am trecut peste teama cauzată de numărul mare de pagini și le-am făcut loc Cireșarilor lui Constantin Chiriță în viața mea. Chiar și acum, la două ere glaciare distanță, obișnuiesc să întreb diverse persoane dacă au citit Cireșarii. Persoane care, săracele, nu au greșit cu nimic – în afara faptului că nu au citit cărțile cu Cavalerii Florii de Cireș, nici măcar o dată. Mă amăgesc spunându-mi că am citit eu de suficiente ori toate cele cinci volume cât să compenseze pentru un procent, chiar dacă infim, de necunoscători întru de-alde Tic și Ursu. Pe principiul “păstrează-ți prietenii aproape și subiectul obsesiilor și mai aproape”, am, în continuare, volumele ferfenițite, moștenite de la tatăl meu, dar mi-am cumpărat și ediții nou-nouțe, care își au un loc de cinste în bibliotecă.
Apoi, se presupune că am mai crescut, dar tot nu am scăpat de obsesii. Seria “Jocurile Foamei” de Suzanne Collins m-a lovit în moalele capului chiar când credeam că sunt la adăpost de alte atașamente extreme. Poate că nu am mai tocit paginile cărților, ca altădată, dar mi-am doborât propriul record la citit-viteză, reușind să devorez toate cele trei volume în cinci zile, reușind să păstrez un job full-time și aparența unei persoane lucide. Merită menționat că pasiunea mea nestăvilită s-a răsfrânt și asupra filmelor, astfel că acei prieteni care nu au citit cărțile, au fost târâți la cinema. Să vă mai spun că intram în fibrilații de câte ori apărea un trailer nou și că am ajuns să vad Hunger Games: The Mockingjay de trei ori la cinema, într-o singură săptămână? Sau că am tricou, cercei, brățară, breloc, lănțișor etc, inspirate de film și că am plătit bani mulți ca să vizitez expoziția Hunger Games din Sydney, Australia? Dacă nici asta nu e semn clar că am nevoie de tratament, apăi nu șiu ce e.
Cel mai recent exemplu că încă sunt departe de vindecare este Call Me By Your Name. Ca și în cazul Hunger Games, toată nebunia a fost declanșată de film, cartea nefăcând altceva decât să o amplifice. Tot ce zăcea latent în mine a fost răscolit de cartea lui André Aciman și de filmul lui Luca Guadagnino și am intrat din nou în starea de dependență. Nu mă mai satur de muzica din film, de peisaje, de actori, de cuvinte. Dincolo de orice altceva, Call Me By Your Name este o poveste de dragoste scrisă și jucată impecabil. Și, în ciuda vocilor refractare, voi continua să recomand, din toată inima mea, această carte minunată din care am selectat, cu greu, câteva citate (în egleză, întrucât cartea nu a fost tradusă încă în română).
“He came. He left. Nothing else had changed. I had not changed. The world hadn’t changed. Yet nothing would be the same. All that remains is dream making and strange remembrance.”
“Most of us can’t help but live as though we’ve got two lives to live, one is the mockup, the other the finished version, and then there are all those versions in between. But there’s only one, and before you know it, your heart is worn out, and, as for your body, there comes a point when no one looks at it, much less wants to come near it. Right now there’s sorrow. I don’t envy the pain. But I envy you the pain.”
“We are not written for one instrument alone; I am not, neither are you.”
“I’m like you,’ he said. ‘I remember everything.’
I stopped for a second. If you remember everything, I wanted to say, and if you are really like me, then before you leave tomorrow, or when you’re just ready to shut the door of the taxi and have already said goodbye to everyone else and there’s not a thing left to say in this life, then, just this once, turn to me, even in jest, or as an afterthought, which would have meant everything to me when we were together, and, as you did back then, look me in the face, hold my gaze, and call me by your name.”
Cum se manifestă tulburarea asta obsesivă a mea în relație cu cărțile? Insomnie, vedere încețoșată – de cele mai multe ori din cauza lăcrimării incontrolabile -, accelerare a bătăilor inimii, curiozitate febrilă, furnicături, piele de găină, entuziasm exacerbat, logoree de nestăpânit, tristețe la gândul că s-a terminat, dar bucurie imensă la gândul că mi s-a întâmplat. Dacă recunoașteți simptomele, vă aștept în grupul meu de auto-ajutorare, avem multe de discutat.
Ziceam ceva de tratament în titlu, nu? Ei bine, v-am mințit, habar n-am dacă există și, fix în acest moment, nici nu mă interesează. Mie îmi e bine așa, cu obsesiile mele – deși nu garantez că cei din jur mă mai suportă mult.
Îți mulțumesc, zeu al cititorilor, pentru toate obsesiile literare din viața mea. La mai multe!
Sursa foto: Pexels, arhiva personală
Scrie un comentariu