autori români

Cum reacționează autorii români contemporani la critici

de / January 31st, 2018 / 2,873 vizualizari

Uh, e un subiect așa de sensibil, încât deja simt nivelul enervării crescând până la Stația Spațială Internațională și sângele fierbând în toți cei care au publicat una-două-trei cărți și care deja se ceartă cu mine în gând, reproșându-mi că și eu sunt proastă și nu înțeleg de ce au scris ei așa și nu altfel, de ce nu sunt ei vinovați de receptarea operei, ci publicul, prost receptor. Și tot așa.

Să ne înțelegem, nu mă refer la observațiile criticilor literari care, de cele mai multe ori, riscă într-adevăr să fie atât de fideli canoanelor învățate pe de rost în urmă cu jumătăți de secol, încât nu mai pot fi de acord cu nimic, caz în care faptul că au citit mult se transformă într-un mare dezavantaj – se rup de contemporani, elogiind tocmai lipsa progresului.

Poate pentru că am făcut niște școală pe la Litere și de acolo să fi rămas cu ce mi-a convenit, plus alte câteva reguli repetate la nesfârșit, pe care atunci cred că nici nu le pricepeam: autorul nu își explică și nu își apără opera! Niciodată, punct. Sigur, dacă Maricica nu știe să citească, îi reciți tu ce ai vrut să spui, dar dacă Maricica știe să citească, citește și decide că nu îi place cartea ta pentru că aia și ailaltă, atunci nu vii să insinuezi că e proastă pentru că nu a dedus ce voiai din vorbele tale așezate pe hârtie, poate nu atât de meșteșugit precum credeai, exact ce îți imaginai că vei transmite.

Este absolut normal, natural să te simți jignit, ofensat, supărat și neînțeles. De cele mai multe ori însă, omul care critică ce ai scris (atenție, da?, ce și cum ai scris, nu că porți ținte și te-ar bănui de satanism) nu are ceva cu tine, nu e nimic personal, nu e nimic împotriva lui Ghiorhițeanu Gianinuța, să zicem. A avut speranțe și așteptări, iar textul tău i le-a înșelat.

Să te apuce toți dracii când citești ceva negativ despre tine poate fi tot natural, că doar nu te bucuri când iei un șut în cur, chiar dacă el înseamnă, zice-se, un pas înainte. Dar să dai drumul tuturor acelor draci afară, printre oamenii care au criticat ce ai scris, ei bine, aia înseamnă să fii și tu puțin dus.

Din păcate, că o fi de la națiunea noastră clișeic de retrogradă la treburile legate de cultură, că o fi dintr-un ego personal alimentat de sângele pasional de latini, mulți dintre autorii români contemporani suferă, ocazional, de turbare – asta atunci când cineva (deseori poate chiar bine-intenționat) zice: măi, vericule, ai dat-o în bară, fir-ar ea de treabă, că romanul tău șchioapătă grav, că ai contrazis la pagina 5 ce spuneai în detaliu la 4, te-ai dat priceput într-ale medicinii și ai zis că oamenii nasc ponei vii cu pene aurii și pe deasupra sidefate, ai răstălmăcit tot ce ai spus înainte doar ca să tragi de păr concluzia etc.

Din principiu, nu pierd vremea scriind recenzii negative. Când chiar e groasă, scriu totuși de rău. Așa am făcut în legătură cu două volume celebre la noi, am scris ce-i greșit în cartea aceea din unghiul din care priveam, iar când autoarea a fost rugată de posesoarea librăriei la care lucram să dea niște autografe pe cărțile din librărie, ne-a transmis cu greață că nu poate, de vreme ce unul dintre librari nu îi înțelege opera.

Am primit, de-a lungul timpului, cărți la citit și recenzat. Am mulțumit frumos pentru ele și le-am promis sinceritate. Care nu a mai fost bună când au primit-o, chit că de data asta vorbim de observații transmise prin mesaj privat. De ce te iei de dezacorduri, e de la taste da tu zimi cume cartea. sau Mdeah, știam eu că așa faceți toate. sau N-ai înțeles nimic, e despre arborele genealogic al unui dinozaur cartea numită „Despre cocenii de porumb în razele sângerii de soare” și e defapt o lucrare de știință pe care nici nu trebuia să ți-o dau, că văd că nu apreciezi.

Am și scris două cărți mititele, am primit tot felul de reacții. Am auzit „ah, e o carte nasoală, că-i tristă, iar eu vreau să mă râd când citesc” și era să mă enervez, desigur, dar mililitrul de maturitate din mine a zis nup, ignoră acest om. Am primit și „ce căcat e aia că tăt numa’ te plângi ce nasol o fost să fii librar” și aici nu m-am mai supărat, că e probabil vina mea că nu am transmis cum trebuia ideea cărții.

Ce vreau să spun e așa: dacă omul a văzut cuvintele și le-a citit, unul după altul, dacă ideea de bază e „o navă spațială care transportă nuci de cocos pe planeta Mucilagia” și cititorul a înțeles că e vorba fix despre „o navă spațială care transportă nuci de cocos pe planeta Mucilagia”, dar găsește chichițe care-l calcă pe nervi, probleme ale narațiunii, rupturi grave de logică și sictir pentru limba în care e scrisă cartea, atunci să taci naibii.

Să bagi informația la cap, să te folosești de ea (și aici, din nou, ai opțiunea de a asculta sau nu de aceste critici, deși ești bou cu coroniță dacă ți se reproșează utilizarea limbii și tu tot pe-a ta o ții cu greșelile care te fac… rebel?).

Să nu te apuci să îi explici ce a citit. Să nu îl insulți luându-te de părul lui mov sau de ce a postat acum paișpe ani despre pinguinii care dansează la bară. Să nu te iei de neamuri, religii și altele. Să nu hiper-supra-explici. Să nu confunzi, totuși, răuvoitorii cu pricepuții într-ale cititului, și să răspunzi fiecăruia cu modestie, dar după cum merită fiecare. Să înțelegi că opera lansată în lume își duce singură viața mai departe, trăiește sau moare, în funcție de cum ai echipat-o pentru viitor, dar că nu mai este treaba ta să urechezi fiecare copil de la grădiniță care se ia de ea în pauze pentru că-i momâie.

# # # # # #

Anca Zaharia

Iubitoare de cuvinte scrise și matroană la Ancazaharia.ro. Autoare a cărților „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar” și "Suicid" apărute la Herg Benet.

72 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare