mama perfecta cover

O mamă perfectă, de Aimee Molloy (fragment în avanpremieră)

de / July 26th, 2018 / 498 vizualizari

o mama perfectaO mamă perfectă, carte scrisă de Aimee Molloy și publicată în peste 20 de țări, va fi disponibilă începând cu jumătatea lunii august la Editura Litera.

 O seară în oraș. Câteva ore de distracție. Asta e tot ce ar fi trebuit să fie.

Își spun Mamele din Mai – un grup de proaspete mămici ai căror copii s-au născut în aceeași lună. De două ori pe săptămână se întâlnesc în Prospect Park din Brooklyn ca să petreacă puțin timp împreună. Atunci când femeile ies să bea ceva la barul din cartier, tot ce-și doresc este să ia o pauză de la rutina zilnică. Dar, într-o noapte fierbinte de 4 iulie, ceva teribil se întâmplă: unul dintre copii dispare din pătuțul lui. Winnie, o mamă singură, a ezitat să-l lase pe Midas, băiețelul ei de șase săptămâni, cu o bonă, dar colegele sale de la Mamele din Mai au insistat că totul va fi bine. Acum copilul a dispărut. Ceea ce urmează este o cursă contracronometru pentru a-l găsi pe Midas, în timpul căreia o mulțime de secrete ies la iveală, căsniciile sunt puse la încercare și prieteniile sunt distruse.

„Molloy, o maestră a pistelor false, explorează cu abilitate așteptările, nesiguranța și prejudecățile nesfârșite care însoțesc maternitatea în acest thriller palpitant, ce prezintă un grup de femei puternice, inteligente și imperfecte care se sprijină reciproc atunci când au mai multă nevoie. Fascinant.” – Kirkus Reviews

„Extrem de inteligent… Un roman care duce cu gândul la recentele bestselleruri Fata din tren și Femeia de la fereastră, dar care este, de asemenea, o prezentare emoționantă a ceea ce înseamnă să fii un părinte modern și a presiunii deosebite puse asupra femeilor – din interior și din afară – pentru a face totul în mod impecabil.” – Entertainment Weekly

„Un thriller electrizant – o prezentare subtilă, inteligentă a așteptărilor nesfârșite ale maternității moderne.” – People

 „Un thriller psihologic captivant, care prezintă o imagine clară și înțeleaptă asupra maternității, O mamă perfectă explorează presiunile, speranțele, temerile și secretele unui grup de prietene care își dau seama cât de puțin se cunosc atunci când o criză le lovește. O carte alertă, plină de răsturnări de situație, încântătoare – mi-a plăcut!” – Megan Miranda

„Am fost absorbit… și am stat treaz până târziu în noapte pentru a o termina. O carte pe care nu o poți lăsa din mână. Și este un lucru rar și minunat.” – The New York Times Book Review

„O completare strălucită a raftului cu thrillere psihologice.” – Washington Post

 

 O mamă perfectă, de Aimee Molloy

(fragment în avanpremieră) 

Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu

PROLOG

ZIUA MAMEI
14 MAI

Joshua

Mă trezesc înfrigurată. Lucarna de deasupra mea palpită sub revărsarea ploii. Îmi răsfir degetele pe aşternut, amintindu‑mi că sunt singură. Închid ochii şi izbutesc să adorm din nou, până când mă trezesc iar, pradă unei dureri adânci, neaşteptate. Zorii vin cu aceeaşi senzaţie de greaţă în fiecare zi de când a plecat el, dar îmi dau seama imediat că acum e altfel.

Ceva nu e în regulă.

Mă doare când merg şi mă târăsc jos din pat, apoi pe podeaua pe care scrâşnesc nisipul şi praful. Îmi găsesc telefonul în camera de zi, dar nu ştiu pe cine să sun. El e singurul cu care aş vrea să vorbesc. Am nevoie să‑i spun ce se petrece şi să‑l aud spunându‑mi că totul va fi bine. Trebuie să‑i amintesc, încă o dată doar, ce mult îl iubesc.

Dar n‑o să răspundă. Sau mai rău, o să răspundă şi o să se răstească în telefon, spunându‑mi că nu are de gând să mai accepte aşa ceva şi că dacă‑l voi mai suna vreodată, va…

Durerea îmi cuprinde tot spatele, încât nu mai pot să respir. Aştept să‑mi treacă, aştept acel moment de păsuire care mi‑a fost promis, însă nu vine. Nu aşa scria în cărţi că se va întâmpla, nu la asta mi‑a spus doctorul să mă aştept. Ziceau că va fi ceva treptat. Şi că voi şti ce să fac. Că voi măsura intervalele. Că mă voi aşeza pe mingea de yoga pe care am cumpărat‑o la mâna a doua. Şi că voi rămâne acasă cât mai mult posibil, ca să evit aparatele, medicamentele şi toate celelalte lucruri pe care le fac ei la spital pentru ca un bebeluş să vină înainte ca trupul să fie pregătit.

Eu nu sunt pregătită. Mai am două săptămâni până la soroc, şi nu sunt pregătită.

Mă concentrez pe telefon. Nu formez numărul lui, ci pe al ei, al moaşei – o femeie cu piercinguri, pe nume Albany, cu care m‑am întâlnit de numai două ori.

Asist la o naştere şi nu vă pot răspunde. Dacă sunteţi…

Mă târăsc cu laptopul până în baie şi mă aşez pe gresia rece, cu o cârpă udă pe ceafă şi cu computerul rezemat de conturul bombat al fiului meu. Îmi deschid e‑mailul şi încep un mesaj nou adresat lor, Mamelor din Mai.

Mă întreb dacă chestia asta e normală. Mâinile îmi tremură în timp ce tastez. Am o senzaţie de greaţă. Durerea e intensă. Totul se întâmplă prea repede.

Nu‑mi vor răspunde. Au ieşit la cină şi mănâncă ceva condimentat ca să‑şi grăbească travaliul, luând câte o înghiţitură din berea soţilor, bucurându‑se de o seară liniştită împreună – un lucru la care mamele cu experienţă ne‑au avertizat că nu trebuie să ne mai aşteptăm vreodată. Nu‑mi vor vedea mesajul decât dimineaţă.

Dar se aude imediat sunetul unui nou e‑mail primit. Draga de Francie! Începe! îmi scrie ea. Cronometrează contracţiile şi cerei soţului tău să te apese continuu pe şale.

Cum merge? întreabă Nell. Au trecut deja douăzeci de minute. Le mai simţi încă?

Stau pe o parte şi mi‑e greu să scriu. Da.

Totul se întunecă în jur şi, când se face lumină iar – zece minute mai târziu, o oră mai târziu, habar n‑am –, simt o durere cumplită explodând dintr‑un cucui pe care l‑am căpătat în frunte. Mă târăsc înapoi în camera de zi când aud un zgomot, un animal care urlă, dar îmi dau seama pe urmă că acesta răsună din mine. Joshua.

Reuşesc să ajung la canapea şi‑mi rezem spatele de pernele ei. Duc mâna între picioare. Sânge.

Îmi trag o pelerină de ploaie peste cămaşa de noapte. Într‑un fel sau altul, izbutesc să cobor scările.

De ce nu mi‑am făcut bagajul? Toate Mamele din Mai au scris de nenumărate ori ce anume să‑ţi pui în bagaj, şi totuşi geanta mea e tot în dulapul din dormitor, goală. Nici iPodul cu muzică de relaxare nu‑i în ea, nici apa de cocos şi nici uleiul de mentă, pentru greţuri. Nici măcar un exemplar cu planul de naştere. Îmi masez pântecul cu ambele braţe, sub un bec stradal ceţos, până când ajunge maşina comandată şi urc pe bancheta soioasă din spate, străduindu‑mă să nu dau atenţie privirii îngrijorate a şoferului.

Am uitat hăinuţele pe care leam cumpărat pentru bebeluş ca săl scot din spital.

La maternitate, cineva mă îndrumă spre etajul al şaselea, unde mi se spune să aştept în sala de triaj.

– Vă rog, îi spun într‑un târziu femeii de la ghişeu. Mi‑e foarte frig şi sunt ameţită. Puteţi să‑l chemaţi pe doctorul meu?

Nu e tura medicului meu. O altă femeie de la cabi­net e aici, una pe care n‑am mai văzut‑o. Sunt copleşită de spaimă când mă aşez pe scaunul din plastic verde, iar din mine începe să se scurgă un lichid care miroase a pământ, precum cel din curte pe care îl scormoneam împreună cu mama în căutare de râme, pe când aveam şase ani.

Ies pe hol, decisă să mă mişc întruna, să stau în picioare, revenindu‑mi în minte chipul lui când l‑am anunţat. S‑a înfuriat, zicea fără încetare că îl păcălesc. Şi îmi cerea să scap de copil. Asta o să distrugă totul, mi‑a strigat. Căsnicia mea. Reputaţia mea. Nu poţi sămi faci una ca asta.

No să te las.

Nu i‑am mai spus că văzusem deja pâlpâitul acela verde al bătăilor inimii, că auzisem ritmul, ca o coardă ce se răsuceşte rapid, revărsându‑se din difuzoarele din plafon. Nu i‑am mai spus că niciodată nu‑mi dorisem ceva atât de mult cum îmi doream acum copilul ăsta.

Mâini puternice mă ridică de pe podea. Grace. Aşa scrie pe ecusonul ei. Grace mă conduce într‑un salon, ţinându‑mă de mijloc, şi‑mi cere să mă întind pe pat. Vreau să ştiu că bebeluşul e bine. Îmi doresc să‑mi treacă durerea.

– Vreau epidurală, îi spun.

– Îmi pare rău, răspunde Grace. E prea târziu.

Îi înşfac mâinile, aspre de la atâta săpun şi de la apa din spital.

– Nu, te rog! Prea târziu?

– Pentru epidurală.

Cred că aud paşi pe hol, grăbindu‑se spre salonul în care sunt eu.

Cred că‑l aud pe el strigându‑mă.

Mă resemnez şi mă întind. El e. Joshua, strigân­du‑mă în întuneric. A venit doctoriţa. Îmi vorbeşte, în vreme ce altcineva îmi înfăşoară o chestie pe biceps, îmi înfige încet un ac în piele, în îndoitura cotului, precum lamele patinelor pe gheaţă. Mă întreabă cine m‑a adus, unde e soţul meu. Salonul se învârte cu mine şi simt mirosul. Lichidul care se scurge din mine.
Ca pământul. Oasele mi se frâng. Simt că ard. Asta nu poate să fie bine.

Simt presiunea. Simt focul. Simt cum corpul meu, copilul meu se frâng în două.

Închid ochii.

Şi împing.

1

UN AN ŞI DOUĂ LUNI MAI TÂRZIU

CĂTRE: Mamele din Mai

DE LA: Prietenele din The Village

DATA: 4 iulie

SUBIECTUL: Sfatul zilei

SUGARUL TĂU: UN AN ȘI DOUĂ LUNI

În cinstea sărbătorii, sfatul zilei de azi este despre independenţă. Ai observat că micuţul tău, până mai deunăzi neînfricat, se teme acum de orice când nu te mai vede lângă el? Căţelul adorabil al vecinului a devenit un prădător feroce. Umbra de pe tavan s‑a transformat într‑un monstru fără braţe. Este firesc ca pruncul tău să înceapă să sesizeze pericolele din lumea lui, și e de datoria ta să‑l ajuţi să‑și gestioneze aceste frici, asigurându‑l că este în siguranţă
și că mami va fi mereu lângă el ca să‑l apere, orice ar fi,
chiar dacă el nu poate s‑o vadă mereu.

Ce repede zboară timpul!

Cel puţin asta ne spun oamenii mereu; mâini străine pe pântecul umflat, repetându‑ne să avem grijă să ne bucurăm de aceste momente. Că totul va trece într‑o clipită. Şi că mâine, poimâine, cei mici vor începe să meargă, să vorbească şi vor pleca de lângă noi.

Au trecut patru sute unsprezece zile, iar timpul n‑a zburat deloc ca gândul. Am tot încercat să‑mi imaginez ce‑ar spune doctorul H. Uneori, închid ochii şi mă văd în cabinetul lui, aproape de sfârşitul şedinţei, pacientul următor legănându‑şi nerăbdător vârful piciorului în sala de aşteptare. Ai tendinţa să despici firul în patru, mi‑ar spune el. Dar interesant e că no faci niciodată cu aspectele pozitive din viaţa ta. Hai să ne gândim la acestea!

Aspectele pozitive.

Chipul mamei mele, cât de senin părea uneori, când eram doar noi două în maşină, plecate cu diverse treburi; sau în drum spre lac.

Lumina din zori. Senzaţia ploii.

După‑amiezile acelea lenevoase, şezând în parc, bebeluşul făcând tumbe înlăuntrul meu, iar picioarele mele umflate revărsându‑mi‑se din sandale ca nişte piersici lovite. Atunci, înainte ca tot necazul să fi început, când Midas nu devenise încă bebe Midas, preocuparea de căpătâi a tuturor, când era încă doar un alt nou‑născut din Brooklyn, unul dintr‑un milion, nici mai grozav, nici mai puţin grozav decât ceilalţi zece bebeluşi cu viitor strălucit şi cu nume deosebite, adormiţi în nucleul interior al unei întâlniri a Mamelor din Mai.

Mamele din Mai. Grupul mămicilor din care fac şi eu parte. Niciodată nu mi‑a plăcut termenul ăsta. Mămică. E prea încărcat de sensuri, prea oficial. Noi nu suntem mămici. Suntem mame. Oameni. Femei care, întâmplător, au ovulat în aceeaşi perioadă şi au născut în aceeaşi lună. Necunoscute care au ales – pentru binele copiilor şi de dragul sănătăţii lor mintale – să devină prietene.

Ne‑am înscris pe website‑ul The Village – „cea mai de preţ resursă a părinţilor din BrooklynTM“ –, începând să ne cunoaştem prin e‑mail cu luni bune înainte de a ne întâlni, cu mult înainte de a naşte, disecându‑ne prezentul până la un nivel de detaliere pe care prietenii noştri din viaţa reală nu l‑ar accepta niciodată. Despre cum a fost când am aflat că suntem însărcinate. Despre modul isteţ în care le‑am dat vestea mamelor noastre. Făcând schimb de idei despre nume de copii şi împărtăşindu‑ne îngrijorarea privind lăţimea bazinului. Francie a fost cea care a sugerat să ne întâlnim faţă în faţă, în prima zi de primăvară, aşa că ne‑am dus toate în parc, în dimineaţa aceea de martie, cu
toată greutatea burticilor noastre de trimestrul al treilea. Abia dăduse colţul ierbii, şi izul ei plutea în aer, iar noi ne‑am aşezat la umbră, ne‑am bucurat să fim împreună şi să ne asociem în sfârşit figurile cu numele. Am continuat apoi să ne întâlnim, înscriindu‑ne la aceleaşi cursuri prenatale, la acelaşi curs de prim‑ajutor, exersând cot la cot la aceeaşi sală de yoga. Iar în mai, copiii au început să sosească, fiecare la rândul lui, exact la timp pentru cea mai toridă vară din istoria documentată a Brooklynului.

Bravo, ai reuşit! scriam răspunzând la încă un mesaj care ne vestea o naştere, vorbind drăgăstos, ca nişte bunicuţe experimentate, la vederea fotografiei ataşate, cu un bebeluş mititel înfăşat în păturica roz cu albastru din spital.

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare