sau (Cum se scrie o carte cu stil)

— Cea ai bună soluție într-o situație în care nu ai scăpare e să ai încredere în tine și să minți cu sinceritate. Și desigur, să speri că lumea nu are timp și chef să se certe cu tine.
— Da’ pe cine ai văzut tu făcând așa?
— Frank Abagnale.
— Cine?

„Catch me if you can!” este un titlu foarte catchy pentru o carte semibiografică apărută în limba română sub denumirea de „Prinde-mă dacă poți” la editura Vivaldi în anul 2003 (1), la un an după lansarea filmului cu același nume. Acțiunea se desfășoară în anii ‘60 într-o lume în care sistemul financiar putea fi păcălit mult mai ușor, deși veriga slabă corespunde vremurilor și lumii noastre.

De ce îi spun o carte semibiografică? Aș putea la fel de simplu să o denumesc pseudobiografică, pentru că însuși acel Frank Abagnale care este consultant în fraude bancare (sau poate Stan Redding, autorul care a așternut cuvintele pe foi) recunoaște că întâmplările au fost extrem de înflorite pentru a-i da o alură de poveste romantică, o escapadă la care toți visăm, unde suntem altcineva și putem face orice ne închipuim. Sau măcar pretindem că suntem altcineva pe parcursul unei lecturi plăcute.

(Așadar, cum se scrie o carte cu stil în 5 pași:

1. Iei o poveste de viață excepțională, de succes.
2. Adaugi dramă și suspans
3. Înflorești întâmplările (partea asta cred că nici nu are rost să o mai menționez, în calitate de scriitori, ăsta e unul dintre cele mai bune talente ale noastre)
4. Creezi o structură în trei acte (o structură simplă și eficientă în crearea poveștilor)
5. (Opțional) Pe copertă să apară cuvintele „Inspirată dintr-o poveste adevărată”)

Nu știu dacă ți-am stârnit interesul pentru această carte sau de ce nu, pentru acest film, dar dacă tot am ajuns până aici pot să-ți prezint pe scurt ce mi-a plăcut mie la lectura acestei cărți sau mai bine, să-ți spun mai întâi cum am ajuns în posesia cărții, nefiind un gen literar pe care îl abordez de obicei.

Știam că urma să fac o călătorie lungă cu trenul. Aveam nevoie de o carte neapărat. Și nu aveam chef de o lectură greoaie sau o carte lungă, deși astea sunt adevăratele delicii literare, o lume în care te pierzi pentru o lungă perioadă de timp sau o carte plină de concepte filozofice care te prind într-un șir nesfârșit de întrebări… divaghez. Cum ziceam aveam nevoie de o „așa-zisă” lectură ușoară. Zis și făcut. Habar n-aveam ce ar putea fi o lectură ușoară. Dar aveam un film în cap. Un film pe care îl văzusem pe jumătate la televizor când eram mult mai tânăr… Era cu un tip care fugea și care avea bani și succes la gagici. Și nu era o comedie. Am rămas cu sentimentul că era despre cineva care nu-și găsea calea în viață. Și tot timpul aveam impresia că fusese făcut după o carte. Încep să caut (unde altundeva decât pe „goagăl”?). Aflu că există o carte și e scrisă după o poveste reală. Mai aflu că a fost publicată și în română și că o pot găsi la bibliotecă. Fug repede și o împrumut, cu câteva minute înainte de plecare.

La final, cartea îmi lasă o cu totul altă părere decât filmul. Sigur, stilul în care e scrisă este ușor, propozițiile curgând una după altă fără prea mari probleme. Figurile de stil sunt păstrate la minim, nu există metafore de neînțeles sau cugetări filosofice alambicate. E scrisă direct, simplu, la persoana întâi și se citește precum vizionarea unui film. Îmi plac astfel de cărți care nu încearcă să se dea ceva ce nu sunt. Ce pot să zic, îmi plac cărțile comerciale care au o poveste bună de spus.

Cartea te ține în priză și probabil te întrebi unde e suspansul într-o carte despre falsificarea filelor de cec? Ei bine, suspansul vine din întrebarea permanentă care ne apasă atât pe noi, cititorii, cât și pe narator. Când va fi prins? Pentru că el știe că cineva e pe urmele lui deși niciodată nu exită indicii clare. Aici intră în scena instinctul lui de iepure care îl forțează să nu stea într-un loc prea mult timp.

Din punctul de vedere al personajelor, există o mică problemă… Nu există personaje cu o personalitate proprie în afară de narator, Frank Abagnale Jr, Frank Black, Frank Williams, cum vrei să-i spui acestui impostor simpatic (în anumite situații). Celelalte personaje sunt tratate unidimensional cu apariții episodice, ceea ce poate crea o urmă de veridicitate pentru că dacă Frank se muta din loc în loc, nu putea stabili conexiuni puternice cu oamenii pe care îi întâlnea. Problema care m-a deranjat cel mai mult este apariția unui personaj fără nicio mențiune anterioară într-un moment critic de bucluc. Acest lucru s-ar putea datora condensării unui volum mare de timp în câteva sute de pagini cât are cartea, precum și tratarea curgerii timpului într-un mod vag. Nu poți spune cu certitudine cât anume a durat o anumită perioadă din viața (sau viețile) naratorului.

Pentru o carte care nu se încadrează la genurile pe care le citesc de obicei, m-a surprins în mod plăcut și chiar nu mă așteptam ca înselătoria cu file de cec să fie atât de interesantă.

(Câteva aspecte care mi-au plăcut:

Unu, Frank nu se învinuiește pe sine pentru pagubele produse ci pe ceilalți oameni care îl provoacă parcă să continue în înșelătoriile sale prin naivitatea și neatenția lor evidentă. Superb mod de a se scuza și sunt de acord cu el în câteva privințe.

Doi, cu puțină creativitate și dedicație, oricine ar fi reușit ce a reușit Frank Abagnale, dar el a avut parte de un noroc uriaș în tot ce a întreprins. Sigur, primul pas spre atingerea unui asemenea noroc este acțiunea și încrederea, împreună cu curajul aferent, toate trei ingrediente esențiale în comiterea unei ilegalități și nu numai. Asta așa, dacă vrei să înveți ceva în urma lecturii.

Trei, se poate vorbi de o luptă împotriva sistemului datorită codului moral format în timpul anilor de infracționalitate ai lui Frank. Acest cod și l-a format involuntar și implică excrocarea băncilor și companiilor dar niciodată a persoanelor fizice. Există o scenă în care își încalcă regula pentru o domnișoară care aproape cere să fie înșelată.)

Dacă o privești ca o poveste inspirată din fapte reale, o să fii dezamăgit, pentru că în primul rând aceasta este o carte de ficțiune și trebuie tratată ca atare. Am o vagă impresie că această carte pare mai ușoară în privința dilemelor morale ale personajului principal decât filmul. Dar cum filmul e doar o amintire, o să-mi reîmprospătez memoria.

Câteva ore mai târziu…

Filmul intră într-o altă categorie iar diferențele sunt enorme între cele două medii, cel vizual și cel literar. Pur și simplu, personajele sunt altele, personalitatea lor fiind total opusă. Scriitorul scenariului de film explică aceste diferențe prin faptul că audiența nu ar fi empatizat cu un dependent de sex și bani (carte), așa că filmul aduce în prim plan și se focalizează asupra relației dintre tată și fiu, care face ca personajul principal să fie pe placul spectatorilor (2).

Pentru că nu am spus nimic despre finalul cărții, o să spun doar că nu e prea satisfăcător dar e în concordanță cu stilul în care e narată povestea. Pe de altă parte, finalul filmului încearcă să te conducă spre realitate, cu mesajele de sfârșit despre soarta fiecărui personaj. Totuși, e doar un film și există o analiză detaliată a scenelor filmului însoțite de comentarii despre ceea ce ar fi menționat Abagnale că este adevărat (3).

P.S. Nu am găsit cartea în format nou, de librărie, ci am luat-o de la bibliotecă așa că în afară de cărțile care, știu, stau foarte frumos și îmbietor pe rafturile librăriilor, te încurajez să iei din când în când și o carte de la bibliotecă. Nu de alta, dar se simt singure. 🙂

1. Prinde-mă dacă poți, Frank Abagnale, Ed. Vivaldi, 2003, București
2. Here’s the catch: True tale isn’t, USA Today, 22.12.2002, usatoday30.usatiday.com/life/movies/news/2002-12-22-catch_x.htm
3. www.spielberg-ocr.com

#catch me if you can #club de carte #fraude #prinde-ma daca poti #serial readers