mastile fricii

Măștile fricii, cartea pe care o trăiești odată cu personajele

de / December 14th, 2017 / 238 vizualizari

Nu știu când e mai bine să scrii despre cărțile pe care le citești, când abia ai terminat de lecturat sau după un timp, când lucrurile s-au așezat pe traiectoria lor și ai ieșit de sub vraja poveștii. Cert e că unele cărți parcă se cer recenzate atunci, sub impulsul momentului. Dar cartea Măștile fricii, de Camelia Cavadia (Editura Trei) s-a cerut prezentată atât la cald, imediat după finalizarea lecturii, cât și după un timp, când emoțiile s-au așezat și gândurile s-au potolit.

David, Sofia si Ema sunt trei frați traumatizați de un tată alcoolic și agresiv. În copilărie, bătăile extrem de violente se țineau lanț, ceea ce i-a apropiat mult pe cei trei, dar i-a îndepărtat de mama, care niciodată nu le-a luat apărarea. Traumele prin care trec îi transformă în niște “vânători de note” în școală și în niște antisociali și asociali în viața adultă. Povestea este prezentată din perspectiva Emei și ne arată parcursul celor trei frați și al mamei lor, după moartea tatălui, cu flash-back-uri în trecutul chinuitor. Descrieri cinematografice ale bătăilor, pe care le trăiești alături de personaje.

Partea I. Confruntarea demonilor proprii. Sentimente contradictorii răbufnind la cald

“Mi-e frică de când mă știu. Mi-e frică de tot și de toate și mi-e frică să recunosc asta în gura mare. Dacă aș face-o, ar însemna că e adevărat. Și ar mai însemna că ea a învins.” (Măștile fricii, de Camelia Cavadia)

Urăsc această carte. Urăsc Măștile fricii. O urăsc, o detest, o… nici un verb nu e destul de puternic să exprime ceea ce simt cu adevărat. Și o urăsc pe autoarea acestui roman. O urăsc din suflet pe Camelia Cavadia. O urăsc pentru că a pus între coperțile acestui volum o poveste care a scos la iveală proprii-mi demoni. Demonii fricii. Și nu e deloc un moment potrivit să îți confrunți demonii când ești pe un vas, în largul mării, la 7 mile marine de țărm, crede-mă!

Stau pe punte și admir apusul. Vasul înaintează cu viteză mai mare decât în zilele anterioare, că parcă simt rezistența pe care o opun valurile la trecerea noastră. Marea e liniștită. Doar vântul se simte. E ca rezistența pe care gândurile mele o opun amintirilor. Mă ajută acest vânt puternic. Îmi usucă lacrimile goale, disperate. Mă uit la omulețul de lângă mine, suflet din sufletul meu, și îmi dau seama că fricile mele sunt pentru el. Din cauza lui. Datorită lui. Reminiscențe reziliante ale propriei copilării.

Cartea Cameliei Cavadia nu e pentru oricine. Ai nevoie de un trecut curat, simplu, ca să îi reziști. Sau de un psiholog al naibii de bun, care să te fi scos la liman din abisul psihic. Căci, dincolo de ficțiune, se află o poveste clasică a generației din care fac parte, în care bătaia era ruptă din Rai… cu toate repercusiunile sale evidente abia acum, în anii maturității.

Frica. Cu toții o trăim într-un fel sau altul. Frica de a nu dezamăgi. Frica de violență. Frica de a acționa. Frica de a fi judecat. Frica de a ieși în evidență. Frica de a rămâne în anonimat. Frica de a nu fi capabil. Frica de moarte. Frica de viață. Frica de a da greș. Frica de a-ți asuma o decizie. Fiecare moment poate fi dictat de o frică, depinde doar de noi cum gestionăm situația.

Când s-a născut Greuceanu, am fost cuprinsă de frici iraționale, multe pe care le-am identificat și în povestea Emei: frica de a nu fi o mamă bună, de a nu face față, de a dezamăgi sufletul de om care acum depindea de mine… pe măsură ce a crescut, fricile s-au multiplicat și au devenit și mai absurde: spațiul gol dintre scările blocului mi-era dușman și mi se făcea rău doar apropiindu-mă de el, reluându-se filmul unei tragedii în mintea mea de fiecare dată, îl urmăream cum respiră în somn, cum se întoarce, cum plânge. Înainte de a reîncepe serviciul am avut un atac de panică atât de puternic, că m-a epuizat efectiv. Atunci am pus piciorul în prag și m-am relaxat. Spre deosebire de Ema, a cărei poveste este poate alternativa la ce mi se putea întâmpla dacă nu gestionam trecutul și prezentul.

Suntem o generație care nu a învățat să își exprime emoțiile, care nu știe să își gestioneze problemele și care învață totul din mers, pe cont propriu. Trebuia să fim cuminți, ascultători, obedienți. Trebuia să fim oricine altcineva în afară de noi înșine. Educația se făcea prin comparație și cu palma. De asta mi-am jurat că fiul meu va avea libertatea de a fi copil, în limitele impuse de siguranță, și că îl voi apăra cu orice preț!

Partea II. Împăcarea cu demonii proprii. Zâmbete de mulțumire când timpul a înlăturat furtunile din paharul cu apă

“În fiecare dintre noi există un robot care preia frâiele când suntem doborâți. Fără el am fi niște păpuși stricate, rămase fără baterie în mijlocul unor secunde oarecare.” (Măștile fricii, de Camelia Cavadia)

Marele merit al romanului este faptul că scriitoarea abordează tema relațiilor interumane într-o manieră atât de realistă încât ai impresia că citești o autobiografie, o carte despre modul în care traumele din copilărie ajung să ne domine și să sufoce maturitatea. Poate senzația de autobiografie este dată și de faptul că povestea este scrisă la persoana I, ca un jurnal intim al Emei, în care sentimente și emoții contradictorii se desfășoară prin fața cititorilor, exact precum cavalcada nebună pe care o scoate la iveală subconștientul atunci când traumele nu sunt confruntate cu ajutor de specialitate. Anxietatea, atacurile de panică lasă omul cu sufletul stors și afectează pe toți cei din anturajul apropiat al celui suferind.

Personajele se luptă cu fantomele trecutului, cu traumele copilăriei, cu dezamăgirile prezentului și cu fricile viitorului, cu dezabuzarea, cu instinctul și propriile personalități. Exact ca în cazul unui jurnal, povestea este scrisă doar dintr-o singură perspectivă, ceea a vocii narative, și dacă abuzurile nu pot fi contestate, atitudinea adultului Ema poate fi pusă sub semnul întrebării, punând în balanță confesiunile Emei cu reacțiile celor din jur.

Oamenii au nevoie de echilibru psihic și emoțional pentru a se putea dezvolta natural. Fără a-și înfrunta temerile, fără introspecție și împăcare, adulții ce au crescut în violență, atât verbală, cât și fizică, vor fi mereu neîncrezători în propriile forțe, vor avea mereu nevoie de confirmarea și asigurarea celor din jur și vor fugi de conflict și confruntare. Ei nu vor ști să se bucure de frumusețea vieții, fiind temători că totul se va termina rapid, la cea mai mică greșeală, în lacrimi și sub o ploaie de lovituri. Când simt că nu mai pot, oamenii se închid în sine, se consumă din interior spre exterior până aproape de dizolvare, și evită cu desăvârșire, ba chiar refuză cu dârjenie să ceară ajutor!

Ce apreciez foarte mult la această carte este lipsa predictibilității. De-a lungul poveștii nu știi niciodată la ce să te aștepți, îți creezi propriile scenarii, destine ale personajelor, dar finalul este, cel puțin pentru mine, total imprevizibil. Este o lecție că violența și frica distrug vieți, că numai o împăcare cu traumele trecutului și depășirea lor poate aduce echilibrul necesar unei vieți normale. Este o dovadă că viața te ia pe nepregătite și ești dezamăgit de oamenii de la care te aștepți mai puțin. Frica de a nu fi capabil să fii altfel sau altcineva. Și totuși finalul este unul controversat, o victorie a violenței, a instinctului primar, asupra rațiunii. Și asta face romanul cu atât mai surprinzător.

Comandă cartea pe Cartepedia, aiciElefant, aici, şi pe Libris, aici>>

 SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

Sursă foto: La Două Bufnițe

# # # # # # #

Patricia Lidia

Inginer, femeie și mamă în viața reală, autor de texte pentru copii și jurnalist cultural neoficial în viața virtuală...

29 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare