Interviu cu Bogdan Munteanu: “Oamenii mă inspiră. Și alți scriitori. Oameni și ei.”

de / March 11th, 2016 / 475 vizualizari

Bogdan MunteanuDe Bogdan Munteanu mă leagă câțiva ani de prietenie și o groază de amintiri frumoase. Am mers împreună de mai multe ori la ore de română și am vorbit copiilor despre literatura contemporană și ce înseamnă să fii scriitor. Așadar, întrebarea mea introductivă este de fapt curiozitatea tuturor copiilor cu care am stat de vorbă în întâlnirile noastre: de când scrii și cum ai ajuns să îți dai seama că te pricepi la chestia asta? Și, mai ales, care a fost momentul cheie, când ai pus mâna pe pix și ai scris primele rânduri ca viitor scriitor?

Ce fain că mi-ai adus aminte de acțiunile tale din școli! Într-adevăr, au fost grozave întâlnirile, copiii m-au umplut de energie cu îndrăzneala și curiozitatea lor, poate și pentru că eu eram un timid și jumătate la vârsta lor. Așa, întrebarea, când & cum. Am început să scriu târziu, pe la 28 de ani. Eram în Sighișoara, stăteam pe iarbă, cu rucsacul sub cap, citeam Orbirea, de Elias Canetti și m-a lovit de nicăieri un gând, vreau și eu, vreau să scriu, ba nu, trebuie să scriu, dar, vai, ce ghinion, n-aveam pix – am fugit în primul bar, am cerut… nu mai știu ce-am cerut, dar m-am pomenit că am umplut o foaie și că râdeam de numa’-numa’. Totuși, cred că m-am apucat de scris în copilărie, după ce-am început să citesc. Am plantat un pom atunci, ca să zic așa. După 20 de ani, mi s-a părut că e suficient de solid ca să mă cațăr în el. Iar acum nu-mi mai vine să cobor.

Bogdan Munteanu, interviuCe te inspiră? Unde, cum, când scrii?

Oamenii mă inspiră. Și alți scriitori. Oameni și ei.

Încep să scriu îndată ce observ ceva în jurul meu. Stau la pândă, mă agăț de realitate, apoi încep să joc în jurul ei. Nu zic că-i fair-play, mai am uneori strângeri de inimă, dar, atâta timp cât în jurul meu se vor petrece lucruri mișto, cred că-mi va fi greu să mă închid între patru pereți și să scriu. Am încercat asta de vreo câteva ori. M-am foit și m-am învârtit o oră, două, după care mi-am luat rucsacul în spinare și-am plecat în mijlocul oamenilor. Acolo mă simt în largul meu.

Pe lângă activitatea de scriitor, ești și promotor cultural, organizând evenimente de PR cultural în Timișoara. Ne poți vorbi, te rog, despre câteva dintre aceste inițiative?

Prefer spațiile lejere, informale, în dauna celor care păstrează un iz pronunțat de sobrietate. Literatura merge la fel de bine cu vinul. Sau cu ceaiul, după preferințe. Altfel, n-aș zice că sunt un promotor de cursă lungă. Dacă ar fi așa, nu m-aș gândi (destul de des) să o las baltă și să scriu, în loc să fac pe neneaorganizatorușimoderatoru’. Bucuria publicului dă însă dependență. Îmi stăruie în minte un mesaj pe care l-am primit în urma unui eveniment: “Am venit aici, la muzică și poezie, în timp ce Poli juca un meci important. Poli a pierdut. Eu nu!”.

Primul volum, Vals pe fire de păianjen, este de proză scurtă – întâmplări cotidiene. În 2011 ai publicat un jurnal de călătorie, Bine te-am rătăcit, Incognito! Iar anul acesta, 5 ani mai târziu, îți apare un nou volum de proză scurtă. Crezi că există o evoluție de la primul volum până acum? Cum te raportezi tu la ele și cum ți-ai descrie stilul din fiecare carte? De ce a durat atât de mult să împărtășești cu cititorii scrierile tale?

Acum 5-6 ani îmi doream doar să public. Să fiu câteva zile în centrul atenției, să-mi spună prietenii am citit, mi-a plăcut, bravo, bravo, ești tare. Apoi m-am luat în serios și, pentru că m-am luat în serios, mi-am spus muncește, băi! Nu te grăbi, aruncă junk-urile, schimbă aici, schimbă și dincolo și așa mai departe. Mă bucur că au trecut 5 ani de când n-am publicat, habar n-aveam că pot să fiu răbdător. În general, îmi vine să mă urc pe pereți după cinci minute de stat la coadă în Billa.

Ai uitat sa razi, Bogdan MunteanuVorbește-ne puțin despre cel mai nou volum, Ai uitat să râzi. Ce îl caracterizează, de ce acest titlu, ce te-a motivat să pui împreună textele cuprinse în el?

Am pornit de la ce spunea unul din autorii mei preferați, Bohumil Hrabal: „Omul este un animal care râde.” Dar, hm, parcă râde tot mai rar. Dacă oamenii care vor deschide cartea asta vor zâmbi în (cât mai) multe feluri, m-aș bucura, recunosc, dar, în același timp, m-ar întrista să știu că zâmbetele n-au înghețat (mai) deloc. Mi-ar plăcea ca răspunsul la întrebarea „ai uitat să râzi?” să nu aibă un răspuns ferm. Râdem? Excelent! Parcă râdem tot mai rar? Hm, oare de ce?

Ce urmează? Unde te vom găsi / vedea în perioada următoare?

Draga mea, n-aș ști să-ți spun pe unde o să ajung, dar știu sigur că mă voi bucura din plin de carte, de cărți. Și de oameni!

# # # # # #

Patricia Lidia

Inginer, femeie și mamă în viața reală, autor de texte pentru copii și jurnalist cultural neoficial în viața virtuală...

3 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare