gradina de iarna

Grădina de iarnă, de Kristin Hannah (fragment în avanpremieră)

de / February 16th, 2019 / 551 vizualizari

gradina de iarna Grădina de iarnă, un roman evocator, liric, care aruncă o lumină puternică asupra relației complicate mamă–fiică și explorează legăturile durabile dintre trecut și prezent, se anunță a fi un nou bestseller. Dacă ați citit romanele Privighetoarea și Aleea cu Licurici, nu trebuie să ratați această poveste fascinantă semnată de Kristin Hannah.

Meredith și Nina Whitson sunt două surori cum nu se poate mai diferite. Una a rămas acasă ca să-și crească copiii și să se ocupe de livada de meri a familiei; cealaltă și-a urmat visul și a călătorit prin lume, devenind o fotojurnalistă faimoasă. Dar când tatăl lor se îmbolnăvește, cele două femei se vor reîntâlni, regăsind-o și pe Ania, mama lor distantă și ostilă, care nici măcar acum nu le oferă fiicelor ei nici un fel de mângâiere. Pe patul de moarte, tatăl le smulge însă o ultimă promisiune femeilor din viața sa.

Totul începe cu o poveste cum surorile nu au mai auzit vreodată – o idilă captivantă, misterioasă, ce se desfășoară pe o perioadă de mai bine de șase decenii și pe două continente, din Leningradul înghețat, aflat în plin război, până în Alaska zilelor noastre. Această dramă cutremurătoare le unește pe cele trei femei într-un mod cu totul neașteptat. Meredith și Nina vor afla în cele din urmă secretul ce marchează trecutul mamei lor și vor descoperi un adevăr teribil, care va zdruncina însuși fundamentul familiei lor și le va schimba viața.

„Autoarea bestsellerului Aleea cu licurici a scris încă o poveste impresionantă despre neînțelegeri, legături de familie și femei puternice… o poveste fascinantă în care basmul se împletește cu realitatea, un basm care nu are întotdeauna finalul așteptat.” –The Herald-News

Grădina de iarnă este unul dintre cele mai reușite și mai tulburătoare romane ale lui Kristin Hannah.” – The Huffington Post

Cartea este disponibilă la Libris, aici, sau la Cartepedia, aici>>

Grădina de iarnă, de Kristin Hannah
(fragment în avanpremieră)

Traducere: Valentina Georgescu

Prolog

1972

Pe malul mărețului fluviu Columbia, în acest sezon înghețat, când puteai vedea fiece răsuflare, în livada Belîe Noci era liniște. Cât vedeai cu ochii, numai meri adormiți, cu rădăcinile lor ferme încolăcite adânc în solul rece, fertil. Pe măsură ce temperatura scădea și culorile dispăreau de pe cuprinsul pământului și de pe bolta cerească, peisajul alb provoca un fel de orbire hibernală; zilele nu se mai deosebeau între ele. Totul îngheța, devenea fragil.

Nicăieri, frigul și liniștea nu își simțeau mai bine prezența decât în casa lui Meredith Whitson. La doisprezece ani, descoperise deja golurile care se adunau în relațiile dintre oameni. Își dorea să fie și familia ei precum cele pe care le vedea la televizor, unde totul arăta perfect, și toți membrii se înțelegeau între ei. Nimeni, nici măcar dragul ei tată, nu înțelegea cât de singură, cât de invizibilă se simțea deseori între cei patru pereți.

Dar seara următoare, totul avea să se schimbe.

Pusese la cale un plan strălucit. Compusese o piesă de teatru, bazată pe unul dintre basmele mamei sale, și urma să o prezinte la serbarea anuală de Crăciun. Era exact genul de lucru care s‑ar fi întâmplat într‑un episod din Familia Partridge.

– De ce nu pot fi eu vedeta? se smiorcăi Nina.

Era cel puțin a zecea oară când punea această întrebare de când Meredith terminase scenariul.

Meredith se răsuci în scaun și o privi pe sora ei, în vârstă de nouă ani, care stătea chircită pe podeaua din lemn din dormitorul lor, pictând un castel verde‑mentă pe un cearșaf vechi de pat.

Meredith își mușcă buza de jos, încercând să nu se încrunte. Castelul era un dezastru; complet greșit.

– Chiar trebuie să discutăm din nou despre asta, Nina?

– Dar de ce nu pot să fiu eu țărăncuța care se mărită cu prințul?

– Știi bine de ce. Jeff îl joacă pe prinț, și el are treisprezece ani. Ai arăta caraghios lângă el.

Nina își puse pensula în cutia goală de supă și se ridică pe călcâie. Cu părul ei negru scurt, ochii verzi strălucitori și pielea albă, arăta ca un mic spiriduș, desăvârșit.

– Pot să fiu eu țărăncuța la anul?

– Fii sigură. Meredith zâmbi. Adora ideea că ar putea institui o tradiție în familie. Toți prietenii ei aveau tradiții, nu însă și familia Whitson; ei fuseseră mereu altfel. Fără cohorte de rude care să vină în vizită de sărbători, fără curcan de Ziua Recunoștinței sau șuncă de Paște, fără rugăciuni spuse mereu. La naiba, nici măcar nu știau exact ce vârstă avea mama lor.

Asta, pentru că mama lor era rusoaică, singură în țara asta. Sau cel puțin așa susținea tata. Mama nu povestea prea multe despre ea.

Un ciocănit la ușă o surprinse pe Meredith. Ridică privirea exact când Jeff Cooper și tatăl ei intrară în cameră.

Meredith se simțea ca un balon din acela lunguieț, moale, umplut treptat cu aer, căpătând o nouă formă cu fiecare suflare, iar în cazul de față, suflarea era Jeff Cooper. Erau cei mai buni prieteni încă din clasa a patra, dar în ultima vreme se simțea diferit în preajma lui. Tulburător. Uneori, când el o privea, abia dacă mai putea respira.

– La țanc pentru repetiție.

Băiatul îi adresă un zâmbet care aproape că‑i făcu inima să‑i stea în loc.

– Te rog doar să nu le spui lui Joey și băieților. N‑o să se mai oprească să se amuze pe seama mea din cauza asta.

– Despre repetiție, spuse tatăl ei, înaintând. Era încă în hainele de serviciu, un costum maro, lejer, cu tigheluri portocalii. În mod surprinzător, nu se distingea nici un zâmbet sub mustața lui neagră stufoasă sau în ochii lui. Luă scenariul. Asta‑i piesa pe care‑o faceți?

Meredith se ridică de pe scaun.

– Crezi c‑o să‑i placă?

Nina se ridică în picioare. Chipul ei în formă de inimă era ciudat de solemn.

– Crezi?

Cei trei se uitară unii la alții peste cearșaful cu castelul verde în stil Picasso și costumele întinse pe pat. Adevărul pe care îl împărtășeau cu toții, doar din priviri, era că Ania Whitson este o femeie rece; puțina afecțiune pe care o avea îi era rezervată soțului ei. Doar o fărâmă din aceasta ajungea la fiicele ei. Pe când erau mai mici, tata încercase să le convingă de contrariul, distrăgându‑le atenția ca un magician, fermecându‑le cu strălucirea afecțiunii sale, dar, așa cum se întâmplă cu toate iluziile, adevărul ieși până la urmă la iveală.

Așa că înțelegeau cu toții întrebarea lui Meredith.

– Nu știu, Meredoodle, spuse tata, scoțându‑și țigările din buzunar. Poveștile mamei tale…

– Îmi place mult să le ascult, îi curmă vorba Meredith.

– Sunt singurele momente când chiar vorbește cu noi, adăugă Nina.

Tata își aprinse o țigară și se uită la ele printr‑un fuior de fum cenușiu, cu ochii lui căprui mijiți.

– Mda, spuse el, expirând. Doar că…

Meredith se duse spre el, atentă să nu calce pe cearșaful pictat. Îi înțelegea ezitarea; nici unul dintre ei nu știa vreodată precis ce ar fi putut‑o mișca pe mama lor, dar de data asta Meredith era sigură că știa răspunsul. Dacă exista un lucru pe care mama ei îl adora, acela era basmul acesta despre o țărăncuță nesăbuită care a avut îndrăzneala să se îndrăgostească de un prinț.

– Durează doar zece minute, tati. Am cronometrat. Tuturor le va plăcea.

– În regulă, atunci, spuse el până la urmă.

Meredith simți că i se umple inima de mândrie și speranță. De data asta, nu mai trebuia să stea pe toată durata serbării într‑un ungher întunecos al camerei de zi, citind, sau în bucătărie, spălând vase. De data asta avea să fie centrul atenției mamei sale. Piesa aceasta avea să demonstreze faptul că Meredith ascultase fiecare vorbă prețioasă rostită vreodată de mama ei, chiar și pe cele câteva șoptite, în întuneric, la povestea de noapte bună.

În ora ce urmă, Meredith le dădu indicații actorilor ei pe parcursul piesei, deși doar Jeff avea cu adevărat nevoie de ajutor. Ea și Nina ascultaseră acest basm ani la rând.

Mai târziu, când repetiția luă sfârșit și fiecare plecă în treaba lui, Meredith continuă să lucreze. Făcu un afiș pe care scrise DOAR ÎN SEARA ACEASTA: O PIESĂ DE TEATRU SPLENDIDĂ PENTRU SĂRBĂTORI și adăugă cele trei nume ale lor. Făcu ultimele retușuri la cearșaful pictat pentru a servi de decor (era imposibil de reparat integral; Nina depășea tot timpul conturul când colora), apoi îl agăță în camera de zi. Când decorul fu gata, adăugă paiete pe fusta de balet din tul, transformată în rochie de prințesă, pe care urma să o poarte la final. Era aproape ora două dimineața când se băgă în pat, și chiar și atunci se simțea atât de emoționată că trecu mult timp până să adoarmă.

Ziua următoare păru să treacă lent, dar, în cele din urmă, la ora șase seara, oaspeții începură să sosească. Nu erau foarte mulți, doar cei obișnuiți: bărbați și femei care lucrau în livadă și familiile lor, câțiva vecini și singura rudă în viață a tatei, sora lui, Dora.

Meredith ședea în capul scărilor, uitându‑se în jos, la ușa de la intrare. Nu reușea să se abțină să bată cu talpa în podea, întrebându‑se când ar fi oare momentul potrivit pentru numărul ei.

Tocmai când era pe punctul să se ridice în picioare, auzi un zdrăngănit puternic.

Oh, nu. Sări ca arsă și coborî scările în goană, dar era prea târziu.

Nina era în bucătărie, lovind cu o lingură metalică într‑o oală și urlând:

– Poftiți la spectacol!

Nimeni nu știa să atragă atenția asupra propriei persoane mai bine ca Nina.

Se auziră câteva hohote de râs ale celor care se îndreptau dinspre bucătărie spre camera de zi, unde cearșaful cu castelul pictat atârna de cadrul de aluminiu al unui ecran de cinema plasat lângă șemineul uriaș. În dreapta, trona un brad mare de Crăciun, decorat cu luminițe și podoabe realizate de‑a lungul anilor de Nina și de Meredith. În fața cearșafului pictat era „scena“ lor: o mică punte din scândură sprijinită pe podeaua din lemn masiv și un felinar stradal confecționat din carton, cu o lanternă lipită deasupra cu bandă adezivă izolatoare.

Meredith reduse intensitatea luminilor din încăpere, aprinse lanterna, apoi se ascunse după cearșaful pictat montat pe post de fundal. Nina și Jeff erau deja acolo, costumați.

Nu era un spațiu care să le ofere prea multă intimitate. Dacă se înclina puțin într‑o parte, Nina îi putea vedea pe câțiva dintre musafiri, și ei o puteau vedea pe ea, dar, cu toate astea, era un spațiu separat. Când în cameră se făcu liniște, Meredith inspiră adânc și începu povestirea pe care o compusese cu multă migală.

–Numele ei este Vera și e o sărmană fată de țărani, un nimeni. Trăiește într‑un tărâm magic numit Regatul Zăpezii, dar draga ei lume se stinge. Răul s‑a abătut asupra acestui ținut; înaintează pe străduțele pietruite în calești negre, trimise de un cavaler negru, malefic, care vrea să distrugă totul.

Meredith își făcu intrarea, având grijă să nu se împiedice în fustele lungi, puse una peste alta, când păși pe scenă. Privi peste capetele musafirilor și își văzu mama în fundul camerei, cumva singură chiar și în acea mulțime de oameni, cu chipul ei frumos, greu de distins prin ceața fumului de țigară. De data asta, se uita direct la Meredith.

– Vino, surioară, spuse Meredith tare, deplasându‑se spre felinar. Să nu lăsăm frigul ăsta să ne zădărnicească drumul.

Nina ieși de după cortină. Îmbrăcată într‑o cămașă de noapte uzată și cu un batic pe cap, își frământa mâinile, privind la Meredith.

– Crezi că e Cavalerul Negru? strigă ea, stârnind amuzamentul publicului. Oare magia lui neagră abate asupra noastră frigul acesta amarnic?

– Nu. Nu. Eu tremur la gândul pierderii tătânelui nostru. Când s‑o‑nturna oare? Meredith își lipi dosul palmei de frunte și suspină dramatic. Caleștile îs pretutindeni zilele astea. Cavalerul Negru câștigă putere… oamenii se preschimbă în fum dinaintea ochilor noștri…

– Privește! spuse Nina, arătând cu degetul spre castelul pictat. E prințul…

Reuși să confere tonului său o notă reverențioasă.

Jeff își ocupă locul pe mica scenă. Cu haina lui sport albastră și în blugi, cu o coroană aurită ieftină peste păru‑i blond ca spicul, arăta atât de chipeș, că preț de o clipă Meredith își uită replica. Știa că el are trac și nu se simte în largul lui – roșeața din obraji făcea acest lucru evident –, dar era acolo, dovedindu‑și prietenia. Și îi zâmbea, ca și cum ea chiar ar fi fost o prințesă.

Întinse doi trandafiri din mătase.

– Am doi trandafiri pentru tine, îi spuse el lui Meredith, cu voce sacadată.

Ea îi atinse mâna, dar înainte să‑și rostească replica, se auzi un zgomot puternic.

Meredith se întoarse și își văzu mama în picioare în mijlocul mulțimii, nemișcată, palidă, cu ochii albaștri scânteindu‑i. Din mână îi picura sânge. Își spărsese paharul de cocktail și, până și de la locul ei, Meredith putea vedea un ciob ieșind din palma mamei.

– Destul! spuse mama ei tăios. Așa ceva nu este deloc distractiv pentru o petrecere.

Musafirii nu știau ce să facă; unii se ridicară în picioare, alții rămaseră pe scaune. În încăpere se făcu liniște.

Tata își croi drum spre mama. O cuprinse cu un braț și o lipi de el. Sau încercă; căci ea rămase rigidă, chiar și lângă el.

– Nu ar fi trebuit să vă spun vreodată basmele alea ridicole, zise mama, cu un accent rusesc tăios din cauza furiei. Am uitat cât de romantice și de naive pot fi fetele.

Meredith era atât de umilită, că nu se putea mișca.

Își văzu tatăl conducând‑o pe mama în bucătărie, unde probabil că o duse direct la chiuvetă și începu să‑i curețe rana. Musafirii începură să plece de ziceai că erau pe Titanic și se grăbeau să ajungă la bărcile de salvare aflate chiar dincolo de ușa de la intrare.

Doar Jeff se uita la Meredith, iar ea putea vedea cât de rușine îi era pentru ea. Porni spre ea, continuând să țină în mână cei doi
trandafiri.

– Meredith…

Ea trecu pe lângă el și ieși în fugă din cameră. La capătul culoarului, într‑un colț întunecat, se opri brusc și rămase acolo, gâfâind, lacrimile înțepându‑i ochii. Putea auzi vocea tatălui ei venind din bucătărie; încerca să‑și liniștească soția nervoasă. Un minut mai târziu, se trânti o ușă, iar ea știu că Jeff plecase acasă.

– Ce‑ai făcut? întrebă Nina încet, venind lângă ea.

– Cine știe? spuse Meredith, ștergându‑și ochii. E o scorpie, nu alta.

– Ăsta‑i un cuvânt urât.

Meredith auzi tremurul din vocea Ninei și știu cât de mult se străduia sora ei să nu plângă. Întinse brațul și o prinse de mână.

– Ce ne facem? Să ne cerem scuze?

Meredith își aduse aminte ultima ocazie când o supărase pe mama ei și își ceruse scuze.

– N‑o să‑i pese, crede‑mă.

– Și‑atunci, ce facem?

Meredith încercă să se simtă la fel de matură ca în acea dimineață, dar își pierduse complet încrederea. Știa ce urma să se întâmple: tata o va calma pe mama, după care va veni în camera lor și le va distra, apoi le va lua în brațele lui mari și puternice și le va spune că mama le iubește sincer. Când el va fi terminat cu glumele și cu poveștile, Meredith își va dori cu disperare să creadă asta.

– Știu ce voi face, spuse ea, mergând spre ușa bucătăriei, până când zări profilul mamei – doar rochia ei neagră de catifea, strânsă pe corp, brațul palid și părul ei alb, complet alb. N‑am să mai ascult niciodată vreuna dintre poveștile ei stupide.

Cartea este disponibilă la Libris, aici, sau la Cartepedia, aici>>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare