Geo Dinescu la Penitenciarul Timisoara

Geo Dinescu și Numele meu este Anton la clubul de lectură de la Penitenciarul Timișoara

de / June 6th, 2018 / 82 vizualizari

Când așa trebuie să se întâmple, lucrurile se leagă de la sine, fără efort, fără bătăi de cap. E și cazul întâlnirii scriitoarei Geo Dinescu și a personajului Anton cu deținuții de la Penitenciarul Timișoara, întâlnire ce a avut loc în luna aprilie 2018 în cadrul clubului de lectură pe care îl moderez acolo de aproape 2 ani (ce repede trece timpul!). Discuția, pe scurt, a fost așa:

Geo, hotărâtă: Vreau să vin, dacă mă primești?
Eu, șocată: Vrei să vii? DA!

Și iaca așa invitații lunii aprilie la clubul de lectură de la Penitenciarul Timișoara au fost actrița Geo Dinescu și directorul editurii Vellant, Dan Pleșa, care au prezentat cartea Numele meu este Anton, un bildungsroman atipic, care ne face martorii unei vieți pe fast forward, în care narcisismul, căutarea iubirii, pierderea, vinovăția și acceptarea de sine alcătuiesc un domino infernal.

Întâlnirea a fost una fascinantă, cel puțin pentru mine. Geo… a fost extrem de emoționată! În cadrul întâlnirii s-a discutat despre acţiunea eliberatoare a scrisului, despre coincidențe și intenționalitate în scrierea romanului, cauzalitate și surse de inspirație, dar și despre planurile de viitor ale autoarei.

Numele meu este Anton

Persoanele private de libertate au manifestat un real interes pentru întâlnire, unul dintre aceștia scriind chiar și o epigramă.

Doamnei Geo DINESCU, la prezentarea romanului Numele meu este Anton în Penitenciarul Timișoara:
V-aduc prin vers la cunoștință,
Îmi place foarte mult lucrarea,
Dar pot să zic, azi, în ședință,
Mai mult îmi place…autoarea!

Întâlnirea a fost una de succes și din punctul de vedere al scriitoarei:

Mulțumesc pentru invitația pe care ne-ați făcut-o! A fost o experiență unică, niciunul dintre noi nu mai pusese piciorul într-un penitenciar. Am găsit acolo oameni civilizați, chiar dacă unii dintre ei erau închiși de mai bine de 10 ani. Emoțiile au fost foarte mari, cel puțin din partea mea, însă căldura cu care am fost primită m-a făcut să uit că sunt într-o sală a unui penitenciar. Cred că am realizat acest lucru în momentul în care am vrut să plecăm, iar eu, prima fiind, am tras de ușă și era încuiată cu lacăt. Felicitări pentru clubul de lectură, pentru televiziunea internă, pentru radioul intern și pentru tot ce faceți cu acești detinuți care, într-o bună zi, vor părăsi închisoarea și, datorită vouă, se vor reintegra mult mai ușor în societate.

Dan Pleșa, deși aparent mai reținut în timpul discuțiilor, a fost un fin observator al publicului privat de libertate:

în miezul zilei, la terasă, printre mititei, bere, cartofi prăjiți și vinete, vorbeam despre una dintre obsesiile mele: că poți fi fericit și echilibrat dacă nu trăiești vremuri care sunt „sub istorie”. partenerii mei de discuție, doi scriitori, deja publicați. și spun eu: dacă trăiam acum 60 de ani, statisitic, ținând cont de clasa socială din care facem parte, unul dintre noi trei era în pușcăria comunistă. dacă nu cumva chiar doi.
e în mine un mare voaior. îmi place să trag cu ochiul, indiscret, la oameni. nu pentru a-i judeca.
(mă ciocnesc din ce în ce mai des în jurul meu cu o obsesie cuplată pe o confuzie. obsesia e că oamenii se tem să fie judecați de cei din jur. se feresc de asta, se simt traumatizați de asta. iar confuzia este că cei din jur, în general nu judecă pe nimeni, doar cântăresc, ceea ce e normal, natural, și ține inclusiv de instinctul de autoconservare, de necesitatea de a ști lângă cine stai. noțiunea de a judeca obligatoriu e însoțită de stabilirea unui verdict – și, poate, a unei pedepse)
sunt un dependent de povești, de povești de viață, pentru că de multe ori aflu întâmplări care, dacă ar fi scrise într-o carte, ar fi considerate prea exagerate. sunt poate și ușor infirm, nu pot învăța nimic dacă nu e o poveste implicată (implicită?).
„E bine să vezi orice din încă un unghi. Dar cel mai bine e să vezi orice-ul din interior. Cu excepţia închisorii.” m-au umărit vorbele astea ale lui george roșu zile întregi. și m-au însoțit când, la două zile după discuția de la terasă, am pășit pragul penitenciarului din timișoara. cred că cel mai îngrozitor lucru care ți se poate întâmpla este lipsirea de libertate. că e justă sau nu, chiar nu are nicio importanță. trăim într-o lume relativă, în care istoria sau moda pot schimba destine. acum mai puțin de 100 de ani – aproape peste tot în lume – puteai face închisoare pentru homosexualitate, de exemplu. dincolo de agresivitate și violență, care întotdeauna vor fi detestabile și de neiertat, nu trebuie uitat că slăbiciunile și viciile (lăcomia, posesivitatea, hedonismul și desfrânarea) cărora toți le dăm obolul, pot duce pe cineva în detenție.
nu vreau să intru în disputa publică, la modă acum, despre amnistii și legislație. cred că dincolo de această discuție punctuală, este una mult mai importantă și indiferent de nivelul de bunăstare al societății, mereu valabilă. este vorba despre păstrarea demnității umane. demnitatea se pierde foarte ușor, e de-ajuns să ne uităm în lurul nostru, în lumea liberă, și să vedem cât de ușor se pierde, de exemplu, când lucrezi într-o instituție sau corporație. darămite când ești închis. și cred că treaba unei societăți este de a ajuta chiar și pe cei care au greșit, mai ales dacă-i și pedespsește, să nu-și piardă demniatea. și la penitenciarul din timișoara am văzut oameni care se străduie să facă asta. să creeze contexte care să-i ajute pe cei care au greșit să rămână demni. că e vorba de o televiziune cu circuit închis, că e vorba de cluburi de teatru sau de lectură, de școlarizări și clase terminate după gratii, aceste mici amănunte fac diferența dintre răzbunare și pedeapsă.
în puținele momente pe care le-am petrecut acolo a fost greu să înțeleg ceva precis. poate și teama de a interpreta ceva greșit m-a făcut să vreau mai puțin să înțeleg, cât să mă las deschis emoției. dar, într-un fel (care poate o avea în el aroganța unui om liber) m-am simțit bucuros și onorat că, în acestă străduință a clubului de lectură din penitenciarul timișorean de a ajuta oamenii să-și păstreze demnitatea, am fost și eu o firimitură.

Geo Dinescu, Numele meu este Anton

Întâlnirea și cartea ne-au urmărit (atât pe mine, cât și pe deținuți) mult timp, e o carte greu de uitat! Așa că și părerile deținuților puse pe foaie sunt mai mult decât interesante:

Un roman ca o analiză directă a psihicului uman, în speță a inconștientului, sediu al trăirilor din vise, al fantasmelor, al deciziilor umane, al tenebrelor sale etc. etc. etc.
Scris cu o „profesiune de mărturisire“, scriitoarea se transpune cu mare acuratețe în rolul de „mascul“, nu de bărbat, al personajului principal multiplu și, se pare, arhetipal al zilelor noastre, Anton.
Actrița Geo îl prezintă și reprezintă pe Anton în roluri multiple: de victimă a creșterii părintești, de subiect al narcisismului, de obiect al acestuia, de misogin, de travestit etc., dar și de copil curat, care-și dorește un frățior și pentru care banii au altă valoare, chiar și la șaptezeci de ani.
Există în carte o contradicție continuă între generozitatea spiritualității și încustrarea ei în limitele materiale.
Modalitățile artistice sunt impresionante prin analogiile la care fac trimitere: „Mă fascinează Moartea… e brunetă cu păr lung, pantofi negri lucioși cu tocuri înalte și ascuțite“ etc.
Metaforizează pornirile atavice, impresionismul scrierii, denotațiile și conotațiile semanticii, îmbogățind bizarul și miracolul trăirii fiecărei clipe în parte, ca la marii scriitori ai genului (vezi Edgar Allan Poe).
Aparent, fiecare Anton este pierdut în tumultul vieții, al ideilor preconcepute și al propriei căutări de sine, și, în ultimă instanță, a reflectării sale prin „ochiul celuilalt“ (și, implicit, și al „cititorului“), astfel neputându-și găsi împlinirea.
Face parte din noul roman „absurd“.

Recenzie semnată de T.P.

În principiu, de la o carte cu un număr mic de pagini nu poți avea așteptări foarte mari, nu poți crede că în puținele pagini mai poți găsi viața cuiva până la 80 de ani. Viața lui Anton, de la naștere până la 90 de ani.
Întâlnim un stil al narațiunii original, neobișnuit. De remarcat este continuitatea timpului. Deși o distanță mare se situează între momentul nașterii și vârsta de 80 ani, parcă suntem în același moment. Timpul se scurge numai pentru personaje, nu și pentru restul lumii.
Cartea prezintă fațete diferite ale personalității sale, la vârste diferite. Frapant este cât de mult se schimbă. Oare și noi ne schimbăm atât de mult și nu ne dăm seama?
Personajul principal, Anton, este urmărit în etape diferite ale vieții lui, la 6 ani, la 40 de ani, fiindu-ne prezentate versiuni diferite ale sale, în etape diferite, dar niciodată în ordine cronologică. Anton este un copil ca oricare altul, care își iubește mama și înțelege lumea în modul tipic al copiilor. Perioada adolescenței este una problematică, prin gestionarea greșită a problemelor, cea a unui copil care nu s-a maturizat. Când își întemeiază o familie, Anton repetă greșelile tatălui său: este agresiv, nu are nici un fel de sentimente, nu acceptă că are probleme. Atunci când este internat la psihiatrie, consideră că are nevoie doar de o pauză, neavând sentimentul că este bolnav.
Echilibrul său psihic este tulburat și de faptul că-și neagă cu vehemență identitatea și orientarea sexuală, susținând, în ciuda evidenței, că nu este homosexual, deși își întemeiază o familie doar ca să înșele aparențele.
Este greu să empatizez cu personajul, este foarte departe. Poți să simți simpatie doar pentru copil. Singurul personaj bine conturat este bunica.
În general, cartea reprezintă o lectură ușoară, dar nu comodă. Sinceritatea este una brutală, debordantă, multă patologie, care pe unii îi descurajează.

Recenzie semnată de I.P.N.

Utilizarea limbajului necenzurat și a limbii române de zi cu zi face ca cititorul să se regăsească în povestea vieții lui Anton, te face să te întrebi dacă nu ar fi fost bine să fi schimbat ceva în viața ta, te determină să analizezi cu mai multă atenție propria ta poveste de viață. O lectură care îți arată încă o dată că problemele pe care viața ți le scoate-n cale trebuie tratate cu seriozitate.

Opinie semnată de O.T.

Câtă mândrie în suflet am când pot prezenta asemenea reacții la cărțile citite! Asta îmi dă aripi să continui. Da, merită!

Cartea este disponibilă la Cartepedia, aici, la Elefant, aici,
sau la Libris, aici.

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # # # # # # #

Patricia Lidia

Inginer, femeie și mamă în viața reală, autor de texte pentru copii și jurnalist cultural neoficial în viața virtuală...

Postul precedent

2 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare