Cristina Andone și Nesupusele la Penitenciarul Timișoara
Când i-am povestit pentru prima oară Cristinei Andone despre clubul de lectură de la Penitenciarul Timișoara, a fost neașteptat de interesată de el. Discutasem că va veni ca invitat la următoarea sa carte pentru oameni mari, dar «Orice lucru îşi are vremea lui; Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.» Ecl 3:17; Ecl 8:6., așa că momentul ideal a fost altul decât cel planificat. Iar Cristina a impresionat, așa cum numai ea știe să o facă. Iar Nesupusele au impresionat, așa cum mă așteptam că se va întâmpla.
De îndată ce a intrat în sala unde urma să prezinte cele două volume din Nesupusele, fața i s-a iluminat. S-a plimbat printre scaune și a dat mâna cu fiecare dintre persoanele private de libertate prezente la întâlnire, atât de spontan încât părea cel mai natural lucru pe care îl făcea. Și, între noi fie vorba, acest gest a contat enorm pentru toți cei prezenți, pentru moralul lor.

Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie Modernă. Cine sunt Nesupusele? Nesupusele au fost copii ca noi toţi – fete cuminţi sau neastâmpărate care s-au jucat şi au învăţat fel de fel de lucruri de la părinţi, bunici şi profesori. Apoi au devenit femei care, în feluri diferite, nu s-au aliniat cu orice preţ la regulile societăţii, au gândit liber, au îndrăznit, au excelat, au suferit, au trăit frumos, fiind modele de viaţă pentru noi. Nesupusele sunt femei din România de ieri şi de azi, de vârste, profesii, etnii, religii diferite, care au creat, au făcut ştiinţă, au militat pentru diverse drepturi, au crescut copii şi au avut grijă de familiile lor, au alinat suferinţele celor de pe front, au plecat în lume pentru un trai mai bun pentru cei din jurul lor, au făcut performanţe în sport, au fost deschizătoare de drumuri pentru alte femei. Sunt femei cu nume şi prenume sau “femei colective”, aparent fără renume, pe care am dorit să le recuperăm istoric şi cultural. Sunt femeile care au făcut, fac și vor face întotdeauna munca nevăzută de acasă sau care îmbină foarte bine cariera cu gospodăria. Sunt femeile din spatele frontului, cele care se implică în viața comunității. Cele care au avut dreptul să participe la Marea Unire şi au fost prezente la eveniment. Nesupusele sunt femei “de succes” în sensul obișnuit al termenului, dar şi într-un sens mai generos – în care reuşita înseamnă diplomaţie, adaptare asumată la vremuri, empatie, grijă cotidiană pentru aproape, implicare, discreție, coloană vertebrală, modestie, tandreţe, răbdare.
Nesupunerea Nesupuselor a fost şi este nespusă prin manualele de şcoală. De aceea ele sunt “NES(U)PUSELE” – 100 de femei a căror poveste urmează a fi spusă. Nesupusele este un proiect al De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți, care propune o recuperare cultural-istorică a 100 de personalităţi feminine (individuale sau colective) despre care tânăra generaţie nu are ocazia să afle multe lucruri prin intermediul şcolii sau instituţiilor media.

La Penitenciarul Timișoara, Cristina a povestit despre moașe, Sabina Cantacuzino și Maria Tănase, Elena Alistar, Viorica Agarici și Doina Cornea, povești despre femei excepționale din România, nes(u)puse. Timp de o oră, Cristina i-a purtat prin istoria femeilor excepționale din România!
H. S.: «Aceste povești îți trezesc mai multe sentimente, te trimit de la o stare la alta într-o singură poveste și îți dă încredere ca în viața de zi cu zi să încerci să faci ceva de care ți-a fost teamă că poate nu o să îți iasă. Cele mai multe povești îți arată că dacă nu încerci, nu reușești și dacă nu riști, nu câștigi, și dacă ai încredere în tine și voință, poți să faci aproape orice.»
P.V.-M.: «Aceste cărți sunt foarte motivaționale, demonstrând că dacă îți urmezi visul, poți reuși.»
U.C.: «M-au impresionat foarte tare aceste povești. M-a impresionat povestea Arethiei Tătărescu, care l-a convins pe Brâncuși să ridice ansamblul de la Tîrgu Jiu, a Marinei Știrbey, care a înființat Escadrila Albă, a Monicăi Lovinescu, care se știe ce rol a avut în rezistența anticomunistă, precum și a doamnei Lucia Sturza-Bulandra, cu o contribuție desăvârșită în cultura dramatică. Aceste femei au reușit să devină celebre chiar și în momente nu tocmai fericite din viața lor, în perioade zbuciumate, când viața nu era tocmai ușoară. Este o carte pe care o recomand cu căldură.»
C.M.: «Volumul este un omagiu adus femeilor românce din rândul cărora s-au remarcat mai multe doamne care au revoluționat o paletă întreagă din existența României moderne, cum ar fi arta, viața socială, politica și nu numai, cu adevărat meritoriu este că într-o lume presupus ca fiind a bărbaților ele a reușit totuși să facă excelență în atâtea domenii de activitate. Chiar și așa, multe dintre ele au rămas mai mult sau mai puțin anonime până acum, din păcate. Rămâne în sarcina noastră, a tuturor românilor, să facem eforturi să descoperim cât mai multe dintre aceste doamne și să le elogiem amintirea.»

Povestea mea preferată din această colecție este ”La noi, la Auschwitz”, prezentă în Nesupusele vol 2, text Cristina Andone, ilustrații Iulia Ignat. Povestea Anei Novac, cea supranumită Anne Frank de România. Ana (Novac) a scris un jurnal în lagăr, chiar din punctul în care Anne (Frank) s-a oprit. Este singurul jurnal care a supraviețuit lagărelor naziste. Cu toate acestea, este practic necunoscut.
”Aici nu sunt copaci. Ce s-o fi întâmplat cu ei? Cine se teme de nişte brațe de lemn înfrunzind spre cer?
Aici, între cer şi pământ, nu e mare lucru. Oamenii sunt mai apropiați de pământ, asta e limpede. Devin pământ, praf, noroi, atât de uşor, atât de des, atât de… firesc, încât nimeni nu se mai miră, nimeni nu se mai întreabă cum de se poate.
Aici suntem noi, rândul de cinci. Nu ştiu cine a ales numărul ăsta ca să alinieze într-o clipă nişte fete slăbănoage, rase în cap. Dar în fiecare baracă fiecare îşi ştie rândul mai bine decât rostul.
Aici sunt eu, Zimra. Am 15 ani şi scriu. Cum am o clipă de răgaz, scriu. Cel mai rău e când visez că mi-a dispărut creionul ascuns în mindir, că mi s-au topit notițele pe care le-am mâzgălit pe hârtii desprinse din cartoane de camuflaj sau smulse direct de pe pereți. Atunci mă trezesc tremurând toată şi caut în tălpile încălțărilor, hârtiile mele sunt acolo, caut sub saltea, ciotul de scris e acolo. Nu scriu pentru mine. Nu scriu pentru acum. Ci pentru ce va fi după ce asta se va încheia, după ce nu vor mai fi rânduri de cinci, nici şanțuri de săpat, după ce nu va mai fi nici lagăr, nici comandant. Comandatul nostru se numeşte Ludwig Konhauser. Iar acum se plimbă chiar în fața mea, răsucind pe toate părțile un caiet. De când nu am mai văzut unul! Un caiet, vreau să zic, nu un Friț.
— Aber, Herr Lagerkapo? Caietul acesta e al meu. Mi s-a promis un caiet, aşa mi s-a promis! Sunt scriitoare, trebuie să scriu, am spus repede, ca pe o poezie bine învățată.
Comandatul mă priveşte fără un cuvânt. Nu ştiu ce mi-a venit. O fi disperarea că n-o să mai am pe ce să-mi țin jurnalul, aici hârtia de camuflaj e neagră. Sau o fi caietul nou-nouț pe care Herr Lagerkapo îl ține în mână, nedumerit, ca pe un trofeu care nu îi aparține. Un caiet. Mi se pare cea mai frumoasă promisiune din lume. Să pot scrie. Să pot povesti. Să nu uit, să nu mă uit. Să nu ne uitați.
— Trebuie să scriu, spun.
Și îmi țin răsuflarea.
Comandatul i-a dat caietul Zimrei, cea care, în libertate, îşi va lua numele de Ana Novac. Din când în când se interesa dacă este şi el acolo, printre personaje. Da, este: Ludwig, somnorosul. Ironie? Desigur, cum altfel? Jurnalul, scris în lagăr, se numeşte Cele mai frumoase zile ale tinereții mele.”
Dacă vreți să vedeți și ce senzațională a fost Cristina la Penitenciarul Timișoara, urmăriți această emisiune online, de la minutul 16 o puteți asculta!
Cartea Nesupusele (vol. 2) este disponibilă
la Cartepedia, aici, la Libris, aici, sau la Elefant, aici >>
SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm.
Scrie un comentariu