Fericirea îmi scapă printre degete, de Agnès Martin-Lugand (fragment în avanpremieră)

de / October 3rd, 2017 / 227 vizualizari

V-am mai zis că o iubim pe Agnès Martin-Lugand, nu? Așa că să nu vă mire că am țopăit, la propriu, de fericire, când am aflat că cei de la editura Trei ne pregătesc o nouă carte semnată de ea, cu un titlu-poveste, după cum ne-a obișnuit: Fericirea îmi scapă printre degete.

Iar bucuria noastră este cu atât mai mare, având în vedere că vestea a venit la pachet cu un fragment în avanpremieră – fragment, pe care, evident, îl împărtășim cu voi. Așadar, până când vă va sosi comanda (cartea va fi disponibilă începând cu 10 Octombrie), vă puteți delecta cu fragmentul de mai jos și cu interviul luat autoarei.

Despre carte:

Încă din copilărie, Iris a fost pasionată să creeze haine, să le dea viaţă prin magia cusu­tului – nimic nu o poate face mai fericită. Dar părinţii ei nu i‑au împărtăşit ambiţia de a deveni creatoare de modă, pe care o considerau doar un capriciu. Iar Iris, cu durere în suflet, s‑a resemnat.

Astăzi, tânăra se sufocă într‑un orăşel de provincie, soţul o neglijează, iar viaţa pare să i se fi oprit în loc. Dar dezvăluirea unui cumplit secret de familie o îndeamnă pe Iris să‑şi ia viaţa în mâini. Nu renunţă la pasiunea ei şi se înscrie la o şcoală de haute couture din Paris, unde o întâlneşte pe Marthe, muză şi mentor, tulburătoare şi autoritară…

Portretul convingător al unei femei în căuta­rea propriei identităţi, Fericirea îmi scapă printre degete ne atrage într‑o aventură amețitoare de care, asemenea lui Iris, cititorului îi va fi greu să se elibereze.

“Scrisul lui Agnès Martin‑Lugand e o forță descătușată.” – Le Parisien

“Fericirea îmi scapă printre degete este un amestec de simplitate și profunzime. Dincolo de povestea acestei tinere femei, autoarea, care e și psiholog, își îndeamnă cititorii să‑și pună întrebări legate de propriile vieți. Cum fiecare dintre noi poate, într‑o zi, să mediteze asupra destinului său și asupra alegerilor pe care le face, Iris ne demonstrează că există mereu posibilitatea unui nou început.” – Paris Match

Cărțile lui Agnès Martin‑Lugand s‑au vândut în Franța în peste 2 milioane de exemplare. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut Îmi pare rău, sunt așteptată…, Viața e ușoară, nu‑ți face griji și Oamenii fericiți citesc și beau cafea.

Cartea este disponibilă la PRECOMANDĂ pe situl editurii aici >>

Fericirea îmi scapă printre degete, de Agnès Martin-Lugand (fragment în avanpremieră)

Traducere din limba franceză de Carmen Otilia Spînu:

Ca în toate duminicile la prânz, nu voiam să merg. Ca în toate duminicile la prânz, îmi târam picioarele, făceam totul ca să câştig un pic de timp. Doar că…

— Iris! a strigat Pierre. Ce faci?

— E‑n regulă, vin.

— Grăbeşte‑te odată, o să întârziem.

De ce era soţul meu atât de nerăbdător să meargă la masă la părinţii mei? În timp ce eu aş fi dat orice ca să scap. Singurul avantaj era că asta îmi permitea să îmbrac rochia cea nouă. Reuşisem să‑i fac ultimele retuşuri cu o seară îna­inte şi eram mulţumită de rezultat. Încercam pe cât puteam să nu‑mi pierd îndemânarea şi să‑mi păstrez priceperea de croitoreasă. Şi‑apoi, în acele momente, uitam de toate: ui­tam de serviciul la bancă, ce mă plictisea de moarte, uitam rutina vieţii mele, declinul căsniciei mele. Nu mai aveam impresia că mă sting. Dimpotrivă, eram plină de viaţă; când făceam echipă cu maşina de cusut sau când îmi desenam schiţele, inima îmi bătea să‑mi spargă pieptul de bucurie.

M‑am mai privit o dată în oglindă şi am oftat.

M‑am dus după Pierre în hol. Tasta ceva pe telefon şi am stat câteva clipe să‑l observ. Erau aproape zece ani

de când îl cunoşteam şi hainele lui de duminică nu se schimbaseră niciun pic: cămaşă Oxford, pantaloni din stofă şi veşnicii mocasini.

— Sunt aici, i‑am spus.

A tresărit, de parcă ar fi fost prins făcând ceva rău, şi şi‑a băgat telefonul mobil în buzunar.

— Era şi timpul, a mormăit luându‑şi haina.

— Uite, am terminat‑o ieri. Cum ţi se pare?

— Foarte drăguţă, ca de obicei.

Deschisese deja uşa de la intrare şi se îndrepta spre maşină. Nu‑mi aruncase nicio privire. Ca de obicei.

La 12:30 fix maşina noastră s‑a oprit în faţa casei pă­rinţilor mei. Tata ne‑a deschis uşa. Pensionarea nu‑i pria, se îngrăşase şi cravata de duminică îl strângea din ce în ce mai mult. A dat mâna cu ginerele său şi şi‑a îmbrăţişat fiica înainte să‑l ia pe Pierre în living ca să bea tradiţionalul porto. Eu i‑am salutat scurt pe cei doi fraţi mai mari ai mei, care erau la al doilea pahar. Unul stătea cu coatele rezemate de şemineu, celălalt citea ziarul pe canapea şi împreună co­mentau actualitatea politică. Apoi m‑am alăturat clanului femeilor din bucătărie. Mama, cu şorţul la brâu — ca de aproape patruzeci de ani — păzea friptura de duminică, pulpă de berbec, şi deschidea conservele de fasole verde, în timp ce cumnatele mele se ocupau de prânzul odraslelor. Cei mai mici, încă sugari. Cât despre cei mari, şi‑au între­rupt masa de sărbătoare — crochete de cartofi şi friptură rece — ca să‑şi pupe mătuşa. Am ajutat‑o pe mama să spele salata şi să pregătească sosul, în timp ce le ascultam pe toate trei pălăvrăgind despre doamna cutare care făcuse scandal la farmacie sau despre domnul X care fusese diagnosticat cu cancer de prostată. Şi pe mama care spunea,

face“ sau „Este o tragedie totuşi, atât de tânăr…“. În ce mă priveşte, rămâneam tăcută, nu suportam aceste bârfe.

Am rămas astfel pe toată durata mesei, unde, ca în­totdeauna, tata făcea oficiile. Din când în când, aruncam o privire spre Pierre, care se simţea ca peştele în apă în mijlocul familiei mele, atât de plictisitoare totuşi şi exact pe dos faţă de dorinţele mele. Ca să treacă timpul, am ser­vit la masă, ca atunci când eram tânăra fată din casă; nu degeaba eram singurii care nu aveau copii. Când m‑am întors la masă cu platoul cu brânzeturi, una dintre cum­nate mi s‑a adresat:

— Iris, ai o rochie superbă! Unde ai găsit‑o?

I‑am zâmbit şi am simţit în sfârşit privirea lui Pierre asupra mea.

— În pod.

Ea a ridicat din sprâncene.

— Eu am făcut‑o.

— Aşa‑i, uitasem că‑ţi place să coşi.

Mi‑a venit să‑i spun că nu era singura, dar m‑am ab­ţinut. N‑aveam chef să fac scandal astăzi.

— Chiar ai talent, sunt uimită. Crezi că ai putea să‑mi faci şi mie una?

— O să mai vorbim despre asta.

Ideea ei de a purta o rochie era aproape un miracol. Să schimb lookul cumnatei mele era o provocare la care mi‑ar fi plăcut să răspund: se încăpăţâna să‑şi ascundă formele voluptuoase — ca urmare a sarcinilor — um­blând în pantaloni şi pulovere lălâi.

Tăcerea care a urmat a fost de gheaţă. Am preferat să‑mi reiau locul la masă şi să nu insist asupra subiectu­lui. Era greu să înfrunt visul meu spulberat.

— E păcat totuşi că Iris nu a făcut şcoala aceea, a spus fratele meu mai mare.

Am lăsat paharul pe masă fără să fi băut nici măcar o înghiţitură de vin. Mi‑am înclinat capul într‑o parte şi l‑am privit. Avea expresia cuiva care tocmai făcuse o gafă. M‑am întors spre părinţii mei, care nu mai ştiau unde să se ascundă.

— Despre ce şcoală vorbiţi?

— Ai înţeles greşit, a răspuns mama. Fratele tău vrea să spună doar că ai fi putut să reuşeşti în acest domeniu.

Am zâmbit strâmb.

— Aşa e, mamă, m‑aţi susţinut mult, ar trebui să‑mi amintesc.

Și mi-a venit în minte un episod petrecut cu mai bine de zece ani în urmă, când îi făcusem o ţinută de ocazie completă. M‑ar fi durut mai puţin în ziua aceea dacă m‑ar fi pălmuit.

— Iris, nu cred că vrei să port zdrenţele astea la nunta fratelui tău, nu? Cum aş arăta? mă repezise ea, aruncând rochia pe un scaun.

— Mamă, probeaz‑o măcar, mă rugasem eu. Sunt sigură că o să‑ţi vină bine, am muncit atâta…

— Mai bine te‑ai fi concentrat pe studiu, având în ve­dere ce rezultat ai obținut.

Vocea fratelui meu m‑a readus în prezent. Se uita la părinţii noştri şi părea mulţumit că adusese vorba de motivul ăsta de neînţelegere între mine şi ei pe parcursul întregii mele adolescenţe.

— Nu, zău, spuneţi‑i. A trecut atâta timp. Asta n‑o să‑i schimbe viaţa!

— Poate cineva să‑mi explice despre ce este vorba? m‑am enervat eu ridicându‑mă de la masă. Tată? Mamă?

Cumnatele mele au aruncat câte o privire întrebă­toare soţilor şi s‑au ridicat. Ca un făcut, copiii aveau ne­voie de mamele lor. Pierre s‑a ridicat şi el, a venit lângă mine şi m‑a luat de umeri.

— Linişteşte‑te, mi‑a şoptit la ureche înainte să se în­toarcă spre familia mea. Ce‑i povestea asta?

— Bine, vă spun eu, a intervenit fratele meu cel mare după ce s‑a asigurat că nu se aflau copiii prin preajmă. Iris, când ai terminat studiile, te‑ai înscris la o şcoală de croitorie fără să spui nimănui?

— De unde ştii? Şi oricum, m‑au respins.

— Ai crezut că ai fost respinsă pentru că n‑ai primit niciun răspuns… Aici te înşeli.

Mi s‑a pus un nod în gât, am început să tremur.

— Ai fost acceptată, dar n‑ai aflat niciodată.

Ca prin ceaţă, îl auzeam pe fratele meu spunându‑mi că părinţii noştri deschiseseră plicul şi văzuseră ce făcu­sem pe la spatele lor. Îmi spusesem pe vremea aceea că, după ce voi termina afurisita aia de şcoală de comerţ la care mă înscriseseră cu forţa, deşi eu nu visam decât ma­şini de cusut şi case de modă, voi fi liberă să fac ce vreau. La urma urmei, eram majoră şi vaccinată şi n‑aveau să mai poată să spună nimic. Realitatea era cu totul alta şi o aflam abia astăzi: au hotărât să scape de faimoasa scrisoare şi au ars‑o. Mă trădaseră. Parcă mă călcase un buldozer. Propriii mei părinţi îmi furaseră viaţa. M‑am clătinat pe picioare şi mi‑am stăpânit greaţa care mă in­vada. Senzaţia de rău s‑a risipit repede, iar furia i‑a luat locul.

— Ne pare rău, ar fi trebuit să intervenim atunci…

Puţin îmi păsa de scuzele fraţilor mei, ei nu fuseseră nevoiţi niciodată să suporte autoritatea părinţilor noştri. Doar erau băieţi. Şi‑apoi, aleseseră Dreptul şi Medicina. Asta era mai pe placul părinţilor. M‑am întors înspre ei, gata să muşc, gata să le sar la gât.

— Cum aţi putut să‑mi faceţi aşa ceva? Sunteţi… e… e revoltător!

— Pasiunea ta pentru croitorie a fost mereu ridicolă, mi‑a zis tata, cu răceală. Doar nu era să te lăsăm să ajungi muncitoare într‑o fabrică de confecţii.

— Cu şcoala aceea n‑aş fi ajuns într‑o fabrică! Şi chiar dacă ar fi fost aşa, eu asta voiam! Oamenii de rând vă deranjează? Nu aveaţi dreptul să vă amestecaţi, să alegeţi în locul meu şi să distrugeţi totul…

În toţi acei ani pusesem eşecul meu şi acel pseudo­refuz pe seama nepriceperii mele. Crezusem că nu sunt bună de nimic, că n‑am niciun pic de talent pentru cro­itorie. Şi cu toate acestea, continuam să mânuiesc acul, să mă perfecţionez. Aş fi putut să fac lucrurile mult mai bine. Din cauza lor, vegetam acum într‑o bancă.

— Iris, ajunge! mi‑a zis mama cu asprime. Ai uitat câţi ani ai?

— Toată viaţa m‑aţi înjosit! am ţipat la ei. N‑aţi crezut niciodată în mine!

— Am făcut ce era mai bine pentru tine. Tu n‑ai avut niciodată capul pe umeri. Cum am fi putut să te lăsăm să faci asta, cu şase luni înaine de căsătoria voastră? Data era fixată, invitaţiile pregătite, rochia comandată…

— Pierre dragă, poţi să ne mulţumeşti, a intervenit tata.

— Nu mă amestecaţi în povestea asta de toată jena şi nu contaţi pe mulţumirile mele. Cum pot nişte părinţi să‑şi trădeze copilul în halul ăsta? Vorbiţi de căsătorie? Ei

bine, despre asta ar fi trebuit să vorbim doar noi doi, Iris şi cu mine. Nu mai aveaţi dreptul să interveniţi pentru ea. Era rolul meu, locul meu.

M‑am uitat la Pierre. În momente ca acesta îmi aminteam cât de mult îl iubeam. Când mă proteja. Când redevenea cel pe care îl cunoscusem, care se bătea pentru mine, care mă respecta, care îmi dădea atenţie, pentru care existam. Nu mi‑aş fi imaginat niciodată că îmi va lua apărarea astfel în faţa părinţilor mei.

— La ce mai foloseşte să vorbim despre asta acum? a răspuns mama. Ce‑i făcut e bun făcut. Şi într‑o zi ai să ne mulţumeşti că am ales pentru tine.

— Plecăm, i‑am spus lui Pierre.

— Sigur, hai să ne întoarcem acasă.

— O, Iris, rămâi, e în regulă, mi‑a spus fratele meu.

— Au stricat totul. Nu mai am ce căuta într‑o casă, într‑o familie în care nimeni nu mă respectă! Nu sunteţi decât nişte…

— Nişte ce?

— Sunteţi meschini, obtuzi, limitaţi. Mi‑e scârbă de viaţa voastră… Adunătură de încuiați!

Tata s‑a ridicat brusc.

— Să nu mai calci aici până nu‑ţi ceri scuze.

L‑am privit drept în ochi. Pierre m‑a tras înapoi şi mi‑a şoptit la ureche să nu merg prea departe.

— Asta n‑o să se‑ntâmple niciodată, nu eu trebuie să‑mi cer scuze.

— Supărarea lui Iris este îndreptăţită, a adăugat soţul meu.

Susţinută de el, am părăsit poate pentru totdeauna casa copilăriei mele. Aveam să pot să‑i iert vreodată? Mă îndoiam.

Cartea este disponibilă la PRECOMANDĂ pe situl editurii aici >>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Un comentariu

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare