Vă rog să faceți o listă cu toate bunurile pe care le considerați esențiale pentru viața dumneavoastră.

Cererea pare ciudată, chiar indiscretă, iar pentru cele două femei care răspund, consecințele sunt devastatoare.

EMMA

Traumatizată de o spargere la vechea locuință, Emma își dorește un loc nou în care să trăiască. Dar nici unul dintre apartamentele pe care le vizionează nu este accesibil sau sigur. Până la One Folgate Street. Casa e o capodoperă arhitecturală: design minimalist din piatră de culoare deschisă, sticlă și tavane înalte. Dar, există anumite reguli. Arhitectul enigmatic care a proiectat casa păstrează un control total asupra ei: fără cărți, fără perne aruncate, fără fotografii sau obiecte personale de orice fel. Spațiul e destinat să-l transforme pe cel care-l ocupă – și asta se și întâmplă.

JANE

După o tragedie personală, Jane simte nevoia unui nou început. Atunci când găsește One Folgate Street, ea este atrasă instantaneu de casă – și de creatorul ei rezervat, dar seducător. Curând după ce se mută, Jane află despre moartea prematură a chiriașei anterioare, o femeie care îi seamănă, ca vârstă și ca înfățișare. În timp ce încearcă să separe adevărul de minciună, Jane urmează fără să știe aceleași tipare, face aceleași alegeri, întâlnește aceleași persoane și trece prin aceeași teroare ca fata dinainte.

„Surprinzător, uimitor și, mai ales, ingenios – un roman de suspans psihologic desăvârșit.” – Lee Child

„Fascinant! Un roman pe care nu îl poți lăsa din mână, așa cum nu am mai citit de mult în ultimii ani. Plin de răsturnări de situație și cu un final care nu trebuie ratat!” – Lisa Gardner

„Suspans psihologic de cea mai bună calitate… un thriller foarte ingenios.” The Bookseller

ROMAN PUBLICAT ÎN PESTE 40 DE ȚĂRI,  ÎN CURS DE ECRANIZARE ÎN REGIA LUI RON HOWARD, CÂȘTIGĂTOR AL PREMIULUI OSCAR

Cartea este disponibilă editura Litera, aici, (colecția Buzz Books) și la Elefant, aici.

Fata dinainte, de J.P. Delaney (fragment în avanpremieră)

1. Vă rog să faceţi o listă cu toate bunurile pe care le consideraţi esenţiale pentru viaţa dumneavoastră.

Atunci: Emma

– E un apartament mic şi foarte cochet, zice agentul cu un entuziasm care sună aproape sincer. Se află lângă punctele locale de atracţie. Şi are porţiunea aceea privată de acoperiş, care ar putea fi transformată în terasă. Sigur, dacă şi proprie­tarul e de acord.

– Drăguţ, încuviinţează Simon evitându‑mi privirea.

Mi‑am dat seama că apartamentul nu e bun de nimic de în­dată ce am intrat şi am văzut bucata de acoperiş, lată de aproa­pe doi metri, sub una dintre ferestre. Şi Si ştie, dar nu vrea să‑i spună agentului sau, în orice caz, nu aşa de curând, fiind­că ar fi nepoliticos. Poate chiar speră că, dacă ascult suficient de mult trăncăneala stupidă a bărbatului, o să ezit. Agentul e genul lui Simon: ager, îndrăzneţ, nerăbdător. Probabil citeşte revista la care lucrează Simon. Vorbeau amândoi despre sport înainte chiar să urcăm scările.

– Iar aici aveţi un dormitor de dimensiuni rezonabile, zice agentul. Are…

– Nu e bun, îl întrerup eu, punând capăt prefăcătoriei. Nu e ce căutăm noi.

Agentul ridică din sprâncene.

– Nu puteţi fi prea pretenţioşi, având în vedere condiţiile pieţei. Ăsta se dă până diseară. Au fost cinci vizionări astăzi şi nici nu l‑am pus încă pe site.

– Nu e suficient de sigur, adaug eu sec. Mergem?

– Sunt încuietori la toate ferestrele, insistă el, plus o yală la uşă. Sigur, puteţi să instalaţi o alarmă, dacă vă îngrijorează în mod deosebit siguranţa. Nu cred că proprietarul ar avea ceva împotrivă.

Acum vorbeşte pe deasupra mea, adresându‑i‑se lui Simon. „Dacă vă îngrijorează în mod deosebit.“ E ca şi cum ar fi spus: „A, iubita ta e un pic isterică?“

– Aştept afară, zic eu şi mă întorc să plec.

Dându‑şi seama că a făcut o gafă, agentul adaugă:

– Dacă zona e problema, poate ar trebui să căutaţi mai la vest.

– Am fost deja, zice Simon. Toate depăşesc bugetul nostru. Mai puţin cele care‑s cât o cutie de chibrituri.

Încearcă să‑şi ascundă frustrarea din voce, dar faptul că trebuie să facă asta mă enervează şi mai tare.

– Ar mai fi un apartament cu două camere în Queen’s Park, zice agentul. Cam urâţel, dar….

– L‑am văzut deja, zice Simon. Până la urmă, am hotărât că e prea aproape de proprietatea aia.

Din tonul lui, reiese clar că, de fapt, eu am hotărât asta.

– Mai e un apartament şi la etajul trei în Kilburn, tocmai a apărut…

– Şi pe ăla l‑am văzut. Avea o conductă de evacuare chiar lângă una dintre ferestre.

Agentul pare nedumerit.

– Cineva ar fi putut să urce pe acolo, explică Simon.

– Păi, sezonul de închirieri abia a început. Poate dacă mai aşteptaţi puţin…

E clar, agentul a ajuns la concluzia că îşi pierde timpul
cu noi. Se îndreaptă şi el spre uşă. Eu ies afară, pe hol, ca să nu vină lângă mine.

– Am anunţat deja că plecăm de unde am stat înainte, îl aud pe Simon zicând. Şi nu prea mai avem de unde alege. Adau­gă mai încet: Uite ce e, prietene, am fost jefuiţi. Acum cinci săptămâni. Doi bărbaţi au intrat în casă şi au ameninţat‑o pe Emma cu un cuţit. Acum înţelegi de ce e un pic speriată?

– A! spune agentul. Nasol! Dacă cineva i‑ar face asta iubi­tei mele, nu ştiu ce aş face. Uite, s‑ar putea să nu fie cine ştie ce şanse, dar…

Nu‑şi termină fraza.

– Da? zice Simon.

– V‑a spus cineva de la birou despre One Folgate Street?

– Nu cred. A apărut recent anunţul?

– Nu chiar, nu.

Agentul nu pare sigur dacă să continue sau nu.

– Dar e disponibil? insistă Simon.

– Teoretic, da, zice agentul. Şi e o proprietate fantastică. Absolut fantastică. E cu totul altă mâncare de peşte. Dar pro­prietarul e… cam ciudat, deşi e puţin spus.

– În ce zonă? întreabă Simon.

– În Hampstead, răspunde agentul. De fapt, mai degrabă în Hendon. Dar e foarte liniştit.

– Em? mă strigă Simon.

Intru din nou.

– Am putea să aruncăm o privire, zic eu. Nu e departe
de aici.

Agentul încuviinţează.

– Trec pe la birou, zice el, să văd ce informaţii mai găsesc. A trecut o vreme de când l‑am arătat ultima dată cuiva. Nu e un loc potrivit pentru oricine, dar cu voi cred că dau lovitura acolo. Scuze, n‑am vrut să sune aşa.

Acum: JANE

– Ăsta e ultimul. Agenta, pe care o cheamă Camilla, bate darabana în volanul maşinii ei Smart. Aşa că, serios, e mo­mentul să ne hotărâm.

Oftez. Apartamentul pe care tocmai l‑am văzut, într‑un bloc dărăpănat de pe West End Lane, este singurul care se în­scrie în bugetul meu. Şi aproape mă convinsesem că era în regulă, ignorând tapetul decojit, mirosul vag de mâncare gă­tită care se strecura din apartamentul de dedesubt, dormitorul înghesuit şi mucegaiul răspândit în baia lipsită de aerisire, până când am auzit un clopoţel sunând undeva în apropiere – un clopoţel de mână, din acela de modă veche –, şi brusc locul s‑a umplut de zgomot de copii. M‑am dus la fereastră şi, chiar în faţă, am văzut o şcoală. Vedeam direct într‑o sală de clasă pentru grupa mică, cu iepuraşi şi raţe decupate din hârtie agăţate la geam. Am simţit o durere ascuţită în piept.

– Cred că renunţ la ăsta, am reuşit să spun.

– Serios? Camilla păru surprinsă. Din cauza şcolii? Chiria­şii de dinainte au spus că le plăcea să audă copii jucându‑se.

– Dar nu atât de mult încât să rămână în continuare aici. M‑am întors cu spatele. Mergem?

Acum, Camilla mă tratează cu o tăcere lungă, strategică, pe drumul înapoi spre biroul ei. În cele din urmă, zice:

– Dacă nu ţi‑a plăcut nimic din ce am văzut astăzi, cred că va trebui să mărim bugetul.

– Din păcate, bugetul meu e bătut în cuie, zic eu uitân­du‑mă pe geam.

– Atunci, va trebui să fii mai puţin mofturoasă, zice ea caustic.

– La ultimul… sunt nişte motive personale pentru care nu pot să locuiesc lângă o şcoală. Deocamdată.

Văd cum ochii i se îndreaptă spre burta mea, încă un pic umflată de la sarcină, şi ochii i se măresc când face legătura.

– Ah! zice ea.

Camilla nu e chiar aşa proastă cum pare, lucru pentru care sunt recunoscătoare. Nu e nevoie să‑i explic cuvânt cu cuvânt.

În schimb, pare că a luat o decizie.

– Uite, ar mai fi o casă. Nu prea avem voie să o arătăm fără consimţământul expres al proprietarului, dar, din când în când, facem şi asta. Pe unii îi sperie, dar mie mi se pare extraordinară.

– O proprietate extraordinară în bugetul meu? Nu vorbim despre o casă plutitoare, nu?

– Vai de mine, nu! Chiar dimpotrivă. E o clădire modernă în Hendon. O casă întreagă, cu un singur dormitor, dar cu o gră­madă de spaţiu. Proprietarul este arhitectul. De fapt, e destul de cunoscut. Cumperi vreodată haine de la Wanderer?

– Wanderer… În viaţa mea de dinainte, când aveam bani şi o slujbă adevărată, bine plătită, intram uneori în magazinul Wanderer de pe Bond Street, un spaţiu înspăimântător de mi­nimalist, unde câteva rochii, scumpe de‑ţi venea să plângi, erau întinse pe nişte dale groase de piatră, ca nişte fecioare sacrificate, iar vânzătoarele erau îmbrăcate în chimonouri negre. Din când în când. De ce?

– Monkford Partnership le face designul pentru toate ma­ga­zinele. Se numeşte tehno‑minimalist sau cam aşa ceva. O gră­madă de gadgeturi ascunse, dar, în rest, complet gol. Îmi aruncă o privire.Trebuie însă să te avertizez, stilul lui li se pare unora un pic… auster.

– Nu mă deranjează.

– Şi…

– Da? o încurajez eu când văd că nu mai continuă.

– Nu e un contract de închiriere obişnuit, zice ea ezitând.

– Adică?

– Cred, zice ea semnalizând şi intrând pe banda din stânga, cred că ar trebui s‑o vedem mai întâi. Dacă o să‑ţi placă su­ficient de mult, o să îţi explic şi dezavantajele.

Atunci: Emma

Casa e extraordinară. Uimitoare, fantastică, incredibilă. Nici nu poate fi descrisă în cuvinte.

De afară, din stradă, nici nu ai fi bănuit. Două rânduri de case mari, greu de definit, cu combinaţia aceea victoriană, familiară, de cărămidă roşie şi ferestre glisante, pe care o vezi peste tot în nordul Londrei şi în sus, pe dealul spre Crickle­wood, ca un lanţ de figurine tăiate din ziar, fiecare o copie exactă a celei de lângă ea. Numai uşile de la intrare şi feres­trui­cile colorate de deasupra erau diferite.

În capăt, pe colţ, era un gard. Dincolo de el, am văzut o con­strucţie mică, joasă, un cub compact din piatră deschisă la culoare. Câteva fâşii orizontale de geam, răspândite aparent aleatoriu, erau singurul indiciu că era, într‑adevăr, o casă şi nu un prespapier enorm.

– Uau! zice Simon neîncrezător. Chiar asta e?

– Cu siguranţă, răspunde vesel agentul. One Folgate Street.

Ne duce în lateral, unde se află o uşă perfect încastrată în zid. Nu pare să existe o sonerie, de fapt, nu văd nici vreo clanţă sau vreo cutie de scrisori; nu e nici un nume trecut acolo, nimic care să indice faptul că ar fi locuită. Agentul împinge uşa, care se deschide.

– Cine locuieşte aici? întreb eu.

– Nimeni deocamdată.

Se dă la o parte ca să ne facă loc să intrăm.

– Şi atunci de ce nu era încuiată? întreb eu agitată, rămâ­nând în urmă.

– Ba era, răspunde el, zâmbind superior. Am o cheie digi­tală pe telefon. Totul e controlat de o aplicaţie. Eu nu trebuie decât să comut de pe Neocupată pe Ocupată. După aceea, totul e automat: senzorii casei detectează codul şi mă lasă să intru. Dacă port o brăţară digitală, nici măcar nu mai am nevoie
de telefon.

– Cred că glumeşti! zice Simon, holbându‑se la uşă cu gura căscată.

Aproape că mă bufneşte râsul la reacţia lui. Pentru Simon, căruia îi plac la nebunie gadgeturile, ideea de a avea o casă pe care o poţi controla de pe telefon e ca şi cum cele mai tari ca­douri de ziua lui ar fi contopite în unul singur.

Intru într‑un hol micuţ, doar puţin mai mare decât un dulap. E prea mic ca să pot sta acolo confortabil odată ce a in­trat şi agentul după mine, aşa că, fără să mai aştept invitaţie, merg mai departe.

De data asta, eu sunt cea care exclamă de uimire. Chiar e spectaculos. Ferestre imense care dau spre o grădină mică şi un zid înalt din piatră inundă interiorul cu lumină. Nu e mare, dar pare spaţios. Pereţii şi podelele sunt din aceeaşi piatră deschisă la culoare. Canelurile de la baza pereţilor dau impresia că aceştia plutesc în aer. Şi este gol. Nu nemobilat – văd o masă de piatră într‑o cameră laterală, nişte scaune cu spătar foarte elegante, cu un design preţios, o canapea lungă şi joasă dintr‑un material crem bogat, dar nimic altceva, ni­mic de care să se agaţe ochiul. Fără uşi, fără dulapuri, fără tablo­uri, fără tocuri de geam, fără prize la vedere, fără corpuri de iluminat sau – mă uit în jur, uluită – măcar întrerupătoare. Şi, deşi nu pare părăsită sau nelocuită, nu e absolut deloc dezordine.

– Uau! zic eu din nou.

Vocea mea sună înfundată. Îmi dau seama că nu aud ni­mic de afară, din stradă. Zgomotul de fundal al traficului, al muncitorilor de pe schele şi al alarmelor de maşini, prezent peste tot în Londra, a dispărut.

– Mulţi oameni zic asta, încuviinţează agentul. Îmi cer scuze, dar proprietarul insistă să ne descălţăm. Vă deranjează…?

Se apleacă să‑şi desfacă şireturile de la încălţămintea ţipă­toare. Facem şi noi la fel. După aceea, ca şi cum goliciunea de­săvârşită, completă, a casei i‑ar fi absorbit toată flecăreala, începe să se plimbe de colo colo în şosete, părând la fel de ui­mit ca şi noi de tot ce vedem prin casă.

Traducere din limba engleză și note de Mihaela Buruiană
(Detalii aici: www.serialreaders.com)

#avanpremiera #club de carte #fata dinainte #featured #j.p. delaney #recomandare #serial readers