dragostea tarzie

Dragostea târzie a Doamnei Ali, de Helen Simonson (fragment în avanpremieră)

de / July 18th, 2019 / 558 vizualizari

Luna aceasta va apărea o nouă carte în colecția Blue Moon a editurii Litera, o poveste de dragoste care vă va cuceri: Dragostea târzie a Doamnei Ali, de Helen Simonson. Cartea a fost publicată în 27 de țări.

dragostea tarzieÎn idilicul sătuc Edgecombe St. Mary din Anglia, maiorul în retragere Ernest Pettigrew, un gentleman rafinat și cu un caracter ireproșabil, duce o viață liniștită, ghidându-se după valorile englezești tradiționale: onoare, datorie, bună-cuviință și nelipsitul ceai pregătit după toate regulile artei. Un eveniment tragic, moartea fratelui său, îi zguduie însă lumea, dându-i prilejul să înfiripe o relație surprinzătoare de prietenie cu fermecătoarea doamnă Ali, deținătoarea de origine pakistaneză a magazinului local. Atrași laolaltă de pasiunea comună pentru literatură și de tristețea văduviei, maiorul și doamna Ali constată în curând că prietenia lor evoluează într-o direcție neașteptată. Dacă lumea bună din sat îl consideră pe maior un etalon al gentlemanului englez, pe femeia de origine pakistaneză o tratează ca pe un element străin. Va supraviețui oare relația lor riscurilor pe care trebuie să și le asume pentru a-și căuta fericirea dincolo de cultura și de tradițiile proprii?

„O frumoasă poveste de dragoste, spusă cu măiestrie și umor.“ The New York Times Book Review

„Este elegant și fermecător, însă aceste cuvinte nu pot exprima pe deplin plăcerea de a citi acest roman.“ The Times

„O carte de debut fermecătoare, amuzantă și captivantă.“ Daily Mail  

Cartea va fi publicată de editura Litera și va fi disponibilă în librării începând cu 25 iulie.

Dragostea târzie a Doamnei Ali,
de Helen Simonson
(fragment în avanpremieră)

Traducere din limba engleză și note: MONICA NECHITI 

Capitolul 1

Maiorul Pettigrew, încă afectat de telefonul pe care‑l primise de la cumnata lui, deschise uşa fără să stea pe gânduri când auzi soneria. Pe lespezile jilave ale aleii stătea doamna Ali, de la magazinul din sat, cu un şal gros peste o haină practică din lână verde. Când îl văzu, îşi manifestă surprinderea doar printr‑o foarte vagă tresărire, prin arcuirea uşoară a sprâncenei şi făcând o jumătate de pas înapoi. Un val de stânjeneală inundă obrajii maiorului, care îşi netezi timid, cu mâinile ce păreau nişte cazmale, halatul purpuriu cu model floral.

– Ah, făcu el.

– Domnule maior?

– Doamnă Ali?

Urmă o pauză ce păru să se mărească lent, precum universul, care, după cum tocmai citise, se expanda pe măsură ce îmbătrânea. „Vârsta senectuţii“, după cum o numiseră în ziarul de duminică.

– Am venit pentru banii de ziare. Băiatul care se ocupă de asta e bolnav, explică doamna Ali, îndreptându‑şi demnă trupul mignon şi adoptând tonul aspru, imperativ al celorlalte femei din sat.

El prefera timbrul profund, cu un accent marcat al vocii ei, pe care‑l folosea când era linişte în magazin şi puteau discuta ca nişte cunoscători despre textura şi parfumul ceaiurilor pe care le combina special pentru el.

– Bineînţeles, îmi cer mii de scuze.

Uitase să pună banii săptămânali într‑un plic sub preşul de afară. Începu să bâjbâie după buzunarele pantalonilor, ascunse sub poalele halatului, şi simţi cum lacrimile de tulburare dădeau să‑i ţâşnească din ochi.

– Îmi cer scuze, repetă el.

– O, dar nu‑i nici o problemă, spuse ea, retrăgându‑se. Îi poţi lăsa la magazin mai târziu, când îţi convine.

Deja dădea să plece, când maiorul simţi nevoia urgentă a unei explicaţii.

– Fratele meu a murit, zise el. Când ea se întoarse să‑l privească uimită, rosti încă o dată: Fratele meu a murit. Am primit un telefon în dimineaţa asta. N‑am avut timp. Atunci când sunase telefonul, corul matinal al păsărilor încă se auzea în uriaşa tisă aflată lângă peretele dinspre apus al casei, iar cerul era rozaliu. Maiorul, care se trezise devreme ca să se ocupe de curăţenia săptămânală, îşi dădu brusc seama că se zăpăcise complet. Gesticulă neajutorat spre îmbrăcămintea lui bizară şi îşi şterse faţa cu o mână. Dintr‑odată, genunchii i se înmuiară şi simţi cum i se scurgea sângele din cap. Umărul i se propti pe neaşteptate de tocul uşii, moment în care doamna Ali, pe neobservate, apăru cumva alături de el, susţinându‑l.

– Ar fi mai bine să intrăm şi să stăm jos, spuse ea cu o voce blândă care‑i denota îngrijorarea. Dacă îmi dai voie, o să‑ţi aduc nişte apă.

Cum puterile îl părăsiseră aproape în totalitate, maiorul nu avu de ales decât să se supună. Doamna Ali îl conduse de‑a lungul holului îngust, pavat cu piatră neşlefuită, şi îl aşeză în fotoliul aflat chiar lângă uşa camerei de zi, o încăpere luminoasă, cu pereţii plini de cărţi. Era fotoliul care nu‑i plăcea defel, cu tapiţeria plină de cocoloaşe şi cu o muchie tare din lemn chiar în locul cel mai nepotrivit, la ceafă, dar nu era în măsură să se plângă.

– L‑am găsit în suportul de vase, spuse ea întinzându‑i un pahar de sticlă groasă în care el îşi ţinea proteza parţială pe timpul nopţii. Izul vag de mentă îl îngreţoşă. Te simţi mai bine?

– Da, mult mai bine, spuse el, cu ochii înecaţi în lacrimi. E foarte drăguţ din partea dumitale…

– Vrei să‑ţi fac un ceai?

Oferta ei îl făcu să se simtă vrednic de milă.

– Mulţumesc, spuse în cele din urmă.

Ar fi acceptat orice ar fi făcut‑o să iasă din cameră lăsându‑i timp să‑şi recapete măcar o aparenţă de vigoare şi să scape de halat.

Era straniu să audă din nou ceştile de ceai din bucătărie zdrăngănind sub mâna unei femei. De pe poliţa şemineului îi zâmbea din fotografie soţia lui, Nancy, cu părul ei castaniu ondulat şi ciufulit şi cu pistruii de pe nas accentuaţi de bronzul primăvăratic. Plecaseră în Dorset în luna mai a acelui an ploios, probabil în 1973, şi o ivire bruscă a soarelui luminase scurt după‑amiaza vântoasă; suficient pentru el ca să o prindă în poză, fluturând din mână ca o fetiţă de pe crenelurile castelului Corfe. Se prăpădise în urmă cu şase ani, iar acum se stinsese şi Bertie. Îl lăsaseră singur, ultimul membru al generaţiei lui. Îşi strânse mâinile ca să le potolească tremurul uşor.

Fireşte, mai era Marjorie, cumnata cea urâcioasă; dar, la fel ca şi răposaţii lui părinţi, nici el nu o acceptase vreodată pe deplin. Obişnuia să‑şi exprime zgomotos opiniile stupide şi avea un accent rural care îţi zgâria timpanul ca o lamă tocită. Spera ca acum să nu‑şi dorească o strângere a relaţiilor. El avea de gând să‑i ceară o fotografie recentă şi, bineînţeles, arma de vânătoare a lui Bertie. Atunci când împărţise perechea de puşti între fiii lui, tatăl lor afirmase foarte explicit că, în cazul unui deces, acestea urmau să fie reunite, pentru ca moştenirea să rămână în familie. În toţi aceşti ani, carabina maiorului stătuse solitară într‑o cutie dublă din lemn de nuc, adâncitura din căptuşeala de catifea indicând absenţa perechii sale. Acum aveau să‑şi recapete întreaga valoare – în jur de o sută de mii de lire, îşi imagina el. Nu că s‑ar fi gândit vreodată să le vândă. Pentru o clipă se văzu limpede la următoarea partidă de vânătoare, probabil la una dintre fermele de pe malul râului cărora le dădeau de furcă iepurii de câmp, apropiindu‑se de tovarăşii săi cu perechea de arme frânte peste braţ.

„Doamne Dumnezeule, Pettigrew, doar nu sunt nişte Churchill‑uri?“ avea să spună cineva – poate lordul Dagenham însuşi, dacă ieşea cu ei la vânătoare în ziua aceea –, iar el urma să le privească nepăsător şi să replice: „Da, sunt identice. Pe vremuri se folosea un lemn de nuc splendid“, după care le oferea să fie cercetate şi admirate.

Un zăngănit îl trezi din această plăcută reverie. Era doamna Ali, care aducea o tavă grea de ceai. Îşi scosese haina verde şi îşi trecuse şalul colorat peste umeri; pe sub rochia bleumarin simplă avea o pereche de pantaloni negri strâmţi. Maiorul îşi dădu seama că nu o văzuse niciodată fără şorţul mare, stil tunică scorţoasă, pe care îl purta întotdeauna în magazin.

– Dă‑mi voie să te ajut, zise el vrând să se ridice din fotoliu.

– O, mă descurc foarte bine. Femeia puse tava pe biroul din apropiere, împingând micul teanc de cărţi legate în piele. Trebuie să te odihneşti. Probabil că eşti în stare de şoc.

– A fost pe neaşteptate, telefonul a sunat absurd de devreme, înainte de şase. Cred că au stat toată noaptea la spital.

– Pe neaşteptate?

– Atac de cord. Destul de puternic, se pare. Îşi trecu gânditor o mână peste mustaţa aspră. Ciudat, cumva te aştepţi ca în zilele noastre victima unui atac de cord să poată fi salvată. La televizor întotdeauna par să reuşească lucrul ăsta.

Doamna Ali lovi ciocul ceainicului de buza unei ceşti, făcând un zgomot puternic. Maiorul se temu să nu fi ciobit porţelanul, însă peste o clipă, mult prea târziu, îşi aminti că şi soţul ei murise din cauza unui atac de cord. Se întâmplase în urmă cu un an sau un an şi jumătate.

– Îmi pare rău, a fost o remarcă nechibzuită… Ea îl întrerupse cu un gest înţelegător şi continuă să toarne. A fost un om bun soţul dumitale, adăugă el.

Cel mai mult îl frapase cumpănirea bărbatului masiv şi tăcut. Lucrurile nu fuseseră tocmai simple după ce domnul Ali preluase magazinul din sat de la bătrâna doamnă Bridge. În cel puţin două rânduri, maiorul îl văzuse pe domnul Ali îndepărtând calm vopseaua aplicată cu spray‑ul pe vitrina nou‑nouţă. De câteva ori, pe când se afla în magazin, asistase la scene în care nişte băieţi obraznici îşi vârau capetele clăpăuge pe uşă şi răcneau „Căraţi‑vă acasă, ciori pakistaneze!“ Domnul Ali se mulţumea să clatine din cap şi să zâmbească, în vreme ce maiorul îi ameninţa şi bâlbâia scuze. În cele din urmă nebunia se potolise. Aceiaşi băieţi se fofilau în magazin pe la ora nouă seara, atunci când mamele lor rămâneau fără lapte. Cei mai înverşunaţi localnici se plictisiseră să parcurgă şase kilometri prin ploaie ca să‑şi cumpere bilete de loterie de la un magazin „englezesc“. Lumea bună a satului, condusă de membrele diferitelor comitete locale, compensase grosolănia celor din pătura de jos prin afişarea unui respect făţiş faţă de domnul şi doamna Ali. Maiorul auzise mai multe doamne vorbind cu mândrie despre „dragii noştri prieteni pakistanezi de la magazin“ ca dovadă a faptului că Edgecombe St. Mary reprezenta o utopie a înţelegerii multiculturale.

Cartea va fi publicată de editura Litera și va fi disponibilă în librării începând cu 25 iulie.

# # # # # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare