Dosarul Grafitti, de Ana Rotea (fragment în avanpremieră)
La școala unde învață Detectivii Aerieni – mă rog, mai puțin Scupidu, care e prea mic să meargă la școală, și Șerloc, care e un beagle –, cineva a făcut un graffiti pe tot peretele special de lângă cancelarie. Directorul e furios și vrea să afle cine este vinovatul, așa că-i lasă pe cei mai băgăcioși detectivi din oraș să se ocupe de caz.
Așa cum ne-au obișnuit, Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo, Scupidu și Șerloc pornesc o anchetă contracronometru, se luptă să smulgă mărturii de la suspecți și să pună cap la cap probele adunate. Dar ceasul ticăie, iar peretele urmează să fie văruit. Pe măsură ce cazul avansează, Detectivii Aerieni fac niște descoperiri care îi lasă mască.
Lansarea va avea loc sâmbătă, 25 noiembrie, de la ora 12:00, la standul editurii Arthur din cadrul Târgului Internațional Gaudeamus carte de învățătură, organizat la Romexpo.
Invitați: Lavinia Braniște, Alina Purcaru
Cartea va fi disponibilă pentru comandă, în curând, pe site-ul editurii Arthur, aici >>
Dosarul Grafitti, de Ana Rotea
(fragment în avanpremieră)
CAPITOLUL 7. Cu fața la perete
Expulzați pe hol de o Secreteria grăbită, detectivii au decis să observe mai serios locul crimei… obiectul crimei… de fapt, rezultatul crimei… Uf, crima în sine! [MARLĂU: Merge ca uns scrisul cărții, ce să mai! BOLUMBO: Mai rezist câteva pagini și fac o cerere să fiu eliminat ca personaj. AUTOAREA: N‑am eu norocul ăsta!]
Dacă nu te lăsai total absorbit de tagul imens, care trona cu litere unduitoare, verzi și arogante, cu prelungiri și ramificații, codițe și umbre în alte culori, depistai foștii copăcei, revitalizați de straturi proaspete de vopsea, iar pe lângă ei, desene noi și vag familiare…
Să luăm, de pildă, copăcelul‑cravată. Semăna mai mult ca niciodată cu o cravată, una mov‑aprins, iar coroana‑i devenise un credibil laț în jurul gâtului unui broscoi rânjit. Ochelarist și bucălat, broscoiul zâmbea divin…
— E directorul! a pus Scupidu punctul pe i și degetul pe broscoi.
Se explica victimizarea directorului. Cravata unduitoare, odinioară copăcel, funcționa acum drept tobogan pentru o grămadă de copii care alunecau la baza desenului, într‑un uriaș coș de cumpărături.
— Mă întreb ce o fi vrut să sugereze artistul, a meditat Gesicaflecer.
— Nu așa, a corectat‑o Bolumbo. Întreabă‑te mai bine ce‑ți spune ție desenul.
— Mie desenul îmi spune că autorul lui are ceva cu directorul, a spus Marlău.
— În cazul ăsta, are ceva și cu Secreteria, a anunțat Gesicaflecer, depistând copăcelul‑ananas, aducând tot a ananas, însă servind drept coafură unui chip prelung, cu guleraș alb și cu ochelari cu rame verzi.
— O, e Secreteria! a remarcat Scupidu. Într‑o ceașcă de cafea!
— Ce ne‑am face fără tine, Scupidu! l‑a ironizat Marlău pe cel mic.
— Dar pe ceașca în care stă secretara scrie „cafia“, nu „cafea“, s‑a mirat Gesicaflecer. Nu‑mi pot imagina că cine a desenat minunăția asta nu știe să scrie corect.
— „Cafia“ îmi sună foarte cunoscut! a tresărit Bolumbo. Cândva, când nu voi avea nimic mai bun de făcut, mă voi gândi pentru voi unde l‑am mai auzit.
— Mulțumim din suflet, a zis Gesicaflecer și s‑a strâmbat la Bolumbo.
— Lăsați împunsăturile, că mă ocup eu de ele, și fiți atenți că poate mai descoperim și alte victime ale grafferului, le‑a atras Marlău atenția.
— Victime? a întrebat Bolumbo. Eu zic că, de fapt, le‑a făcut un mare serviciu desenându‑i. Arta te face nemuritor, iar, dacă ai noroc, chiar mai mult: te face celebru!
Nemuritori până la văruire și celebri între pereții unei școli gimnaziale mai erau și profesorul de sport, Măriuță, recunoscut după capul‑medalie și după breakdance‑ul pe care îl executa deasupra copăceilor‑spaliere, retușați și ei…
— În realitate, Măriuță chiar știe niște figuri de breakdance! a identificat Bolumbo noua victimă.
…profesorul de matematică Radical, reperabil prin chiar copăcelul‑radical, care purta acum ochelari șui, exact ca acela pe care îl reprezenta, dar și prin apariția numărului 361 sub radical…
— Radical din 361 este 19, adică numărul școlii noastre. Știu asta pentru că domnul de mate spune mereu, în glumă, că predă la școala „radical din 361“, și‑a adus aminte Gesicaflecer.
…omul de serviciu, Romeo, al cărui cap lunguieț cu ochi amplasați oarecum lateral era ușor de recunoscut deasupra unei cutii cu mâner din care răsăreau acum brațele copăcelului‑caracatiță…
— Cutia din care ies brațele e cea în care Romeo își transportă mereu produsele pentru curățenie, a remarcat Marlău. Grafferul a redat chiar și ochii care sunt desenați pe ea!
…Emi, premianta școlii la x concursuri de ilustrație, desen, pictură, artă stradală și beep! beep! beep! a sunat alarma în capul copiilor!
— Cu tot disprețul ei pentru graffiti, suspiciunea că Emi e implicată e mare cât peretele ăsta! a formulat Marlău ceea ce gândeau cu toții.
Copăcelul‑Mona Lisa avea acum nu doar pletele lungi, ci și un chip asemănător cu cel pictat de Leonardo da Vinci, totul fiind încadrat într‑o ramă și semnat Emo‑Lisa, ceea ce trimitea direct cu gândul la mica artistă.
— Mai degrabă e vizată și ea de către graffer, Marlău, a spus Gesicaflecer mai mult de dragul de a‑l contrazice.
— Și dacă s‑a desenat și pe ea tocmai ca să fie scoasă din discuție? a sărit Bolumbo.
— Mai rămâne să vedem dacă Emi a călcat în școală duminica asta și încheiem cazul, și‑a notat Marlău ideea de a o interoga pe pictoriță.
— Cam ăștia ar fi cei vizați de graffer, a spus Bolumbo, pentru care privitul îndelung al peretelui începea să aducă a pedeapsă.
— Să mai stăm un pic, s‑a rugat Scupidu, ocupat să deseneze cu pixul mustăți broscoiului de pe perete. N‑am ce‑mi trebuie, a oftat el privind dezamăgit rezultatul.
— Mă tem că și sororitatea „Am suflet roz“ e vizată, a anunțat Gesicaflecer și a indicat baza roz a graffiti‑ului care putea trece drept iarbă, dacă nu ar fi fost, de fapt, cuvântul „fițe“ repetat de multe ori.
— Asta îți sugerează ție desenul? a întrebat Marlău zâmbind. Că grupul în care tocmai vrei să intri este unul de fițe?
— Păi… s‑a fâstâcit fata. Uite, mai sunt și alte pete roz în graffiti. Inimioare, aș zice. Se asortează cu iarba de „fițe“ de jos…
— Dar oare la cine se referă fereastra asta în zid? a întrebat Marlău indicând ultimul desen, cel mai complicat și încă neinterpretat de detectivi. Și de ce trebuia să facă un mozaic din drumul care se vede prin fereastră? A pierdut ceva timp cu drumul ăsta făcut din…
Grafferul imaginase așadar și o fereastră deschisă prin care se vedea un splendid cer albastru, dar și un deal pe care urca o cărare pietruită. Fiecare piatră din cărare avea o altă culoare, de unde aspectul de mozaic. Forma pietrelor era dreptunghiulară și un cititor ar fi făcut imediat asocierea dintre aceste pietre stranii și…
— Cărți, s‑a auzit o voce din spatele lor. Zău așa, nu vedeți că este un drum făcut din cărți?
Cartea va fi disponibilă pentru comandă, în curând, pe site-ul editurii Arthur, aici >>
Scrie un comentariu