Elena Ferrante

Cum scrie și creează Elena Ferrante, autoarea Tetralogiei Napolitane

de / June 13th, 2019 / 157 vizualizari

După mine, Elena Ferrante este cel mai bun autor contemporan de beletristică, prin forța și anvergura cu care scrie. Am citit ”Iubire amară” (roman de debut, publicat în 1992), ”Zilele abandonului” (al doilea roman al ei, tipărit în 2002), Tetralogia Napolitană (”Prietena mea genială”, ”Povestea noului nume”, ”Cei care pleacă și cei care rămân” și ”Povestea fetiței pierdute” – cărți apărute la editura Pandora), ”Fiica ascunsă” și ”Frantumaglia”, mai puțin cartea pentru copii (”Noaptea pe plajă”). Concluziile de mai jos sunt desprinse din ultima carte apărută la Pandora M, ”Frantumaglia – Viața și scrisul meu”, care se bazează pe corespondența dintre ea și editură, răspunsurile la interviurile pentru presă, corespondența dintre ea și regizorii care i-au ecranizat filmele (”Iubire amară”, ”Zilele abandonului” și ”Prietena mea genială” au corespondență cinematografică).

Elena Ferrante

După cum se va vedea în rândurile de mai jos, Ferrante nu scrie după un plan, dar scrie și rescrie mult și abandonează cărți dacă nu corespund întru totul exigențelor ei. Spre exemplu, a publicat primul ei roman în 1992 și următorul abia peste 10 ani, deși a recunoscut că nu a stat în acest interval, doar că nu a produs ceva demn de a fi publicat după criteriile ei. Spune că ”autorul este întotdeauna în text”, lăsând deschis răspunsul la întrebarea dacă se inspiră din experiența sa, dacă volumele sale au sau nu vreo tentă biografică. Despre asemănări și deosebiri dintre cărțile ei și răspunsurile din cartea ”Frantumaglia”, am scris mai multe pe blogul personal, Gânduri și Bucătăreală, aici.

Despre scris și creație: 

  • Scrisul are o latură deprimantă, când nervozitatea împrejurării e vizibilă.
  • Eu caut idei fugind după cuvinte și am nevoie de foarte multe fraze ca să mă apropii de un răspuns.
  • Mă pot plimba pe străzi și străduțe pur și simplu stând în pat cu ochii închiși.
  • Mă gândesc la scris ca la o seducție lungă, epuizantă și plăcută. Poveștile pe care le spui, cuvintele pe care le folosești și asupra cărora lucrezi, personajele cărora încerci să le dai viață sunt doar instrumente cu care înconjori lucrul echivoc.
  • Și apoi, nu din carte în carte ne apropiem de cartea pe care ne dorim cu adevărat s-o realizăm?
  • Să mint despre cărți mă face să sufăr mult, ficțiunea literară mi se pare făcută anume să spună adevărul.
  • Am tendința să spun minciuni adevărate și dacă scriu un bilet cu urări.
  • Personajele mele sunt femei care au încercat să rupă cu tradiția mamelor lor și a bunicilor lor. Nu înving, ci pur și simplu se armonizează cu propriile așteptări și găsesc noi echilibre. Eu nu le simt ca pe niște femei care suferă, ci ca pe niște femei care luptă.
  • Persoana care scrie ajunge, fie că vrea, fie că nu, în întregime în scrierea sa. Autorul e întotdeauna în text.
  • Mă simt tot mai apropiată de ideea că scrisul adevărat e cel care se naște din ieșirea din sine, dintr-o condiție extatică.
  • Nu există narațiune care să nu aibă rădăcini în sentimentul pe care-l are despre viață cel care scrie.
  • Mă interesează povești care se dovedesc dificil de povestit pentru mine. Criteriul dintotdeauna e acesta: cu cât o poveste îmi creează mai mult disconfort, cu atât mă încăpățânez s-o narez.
  • Dar cu scrisul regula e simplă: dacă nu ai nimic care să merite scris, nu mai scrii.
  • Când scrii nu ai nevoie să minți. În ficțiunea literară e necesar să fii sincer până la un nivel insuportabil, vidul paginilor tulbură. Probabil că a separa, clar, ceea ce suntem în viață de ceea ce suntem când scriem ajută la supravegherea autocenzurii.
  • A scrie înseamnă și povestea a ceea ce am citit și citim, a calității lecturilor noastre și o poveste bună, în cele din urmă, e cea scrisă din profunzimea vieții noastre, din miezul relațiilor noastre cu ceilalți, din vârful cărților care ne-au plăcut.
  • Pentru mine, să povestesc a însemnat întotdeauna să sleiesc de puteri tehnicile care prezintă faptele ca niște piloni indiscutabili și să le întăresc pe acelea care exprimă instabilitatea.
  • A scrie e un act de orgoliu. Am știut-o dintotdeauna și de aceea am ascuns mult timp că scriam, mai ales față de persoanele la care țineam. Mă temeam să mă expun și să fiu dezaprobată.
  • N-am scris niciodată ca să-mi câștig existența. Scriu ca să depun mărturie că am trăit și că am căutat o unitate de măsură pentru mine și pentru ceilalți.
  • Cine scrie, tocmai pentru că scrie, e condamnat să nu fie niciodată cu adevărat cititorul propriilor povești. Amintirea primei povești scrise o să-l împiedice pentru totdeauna să-și citească textul ca un cititor oarecare.
  • La un text scurt, lung sau nesfârșit, contează bogăția, complexitatea, farmecul intrigii narative. Dacă un roman are aceste calități – și niciun truc de marketing nu i-l poate da cu adevărat -, nu are nevoie de nimic altceva, poate merge pe drumul lui ducându-i pe cititori, dacă are nevoie de asta, în direcția antiromanului.
  • Am scris mult timp fără intenția de a publica sau de a da altora să citească ce scriam și a fost o ucenicie importantă împotriva autocenzurii.
    Tetralogia napolitana
  • În ce mă privește, cu cât atenția față de frază e mai mare, cu atât mai chinuit se revarsă povestea. Starea de grație începe când scrisul e preocupat doar să nu piardă șirul poveștii. Cu ”Prietena mea genială” asta s-a întâmplat imediat.
  • Pentru prima dată, în experiența mea, memoria și imaginația îmi ofereau o cantitate tot mai abundentă de material care, în loc să aglomereze istorisirea zăpăcindu-mă, se ordona într-un fel de îmbulzeală liniștită, utilă nevoilor tot mai mari ale narațiunii.
  • Se întâmplă când în mintea ta stăruie un vacarm și continui să scrii ca după dictare, și când faci cumpărături și când mănânci, și în somn.
  • Am detestat întotdeauna munca pregătitoare. Totul, deci, se întâmplă în capul meu și, în esență, chiar în timp ce scriu.
  • Scriu din dorința de a povesti. Scrisul, bineînțeles, s-a hrănit cu plăcerea de a citi și cu nevoia de a înțelege cum faci să obții plăcerea aceea. Tot ce știu am reușit să învăț citind și recitind cărți. Nu-mi amintesc de câte ori am citit <<Mizerabilii>> fără să știu absolut nimic despre Victor Hugo.
  • Am nevoie de un început care să-mi dea impresia că sunt pe drumul cel bun. Scriu și rescriu îndelung. Energia cu care povestea începe să curgă e cea care decide dacă un început e bun sau nu.
  • O poveste trebuie să depășească propria ta capacitate de a o scrie, trebuie să te temi la fiecare rând că n-o să reușești. Toate cărțile pe care le-am scris au fost concepute așa.
  • Scrisul, cu repetate încercări, a făcut dintotdeauna parte din viața mea privată și e bine așa. Însă nimeni nu mă obligă să public. Dacă o carte nu iese cum aș vrea, nu o public. Și dacă nicio carte nu mai iese cum aș vrea, nu mai public.
  • Adevărurile incomode sunt sarea literaturii. Nu-i garantează succesul, dar de acolo își iau cuvintele forța și savoarea.
  • În general, arhivăm experiențele noastre folosindu-ne de cuvinte consacrate.
  • Concep scrisul ca pe o artă care are nevoie de exercițiu continuu.
  • Mă hotărăsc să public având numeroase incertitudini și numai dacă povestea mi se pare plină de adevăr.
  • Nu scriu niciodată dezvoltând în mod sârguincios o schemă.
  • Bătălia cu materia brută a experienței noastre de femei pretinde, întâi de toate, competență.
  • Pentru mine, a scrie e o activitate care prevede o unică posibilă confruntare: lectura.
  • Femeile scriu mult nu din motive profesionale, ci din necesitate. Recurg la scris mai ales în momentele de criză și o fac ca să-și limpezească propriile gânduri.
  • Maternitatea mi se pare una din experiențele care ne aparține exclusiv, al cărei adevăr literar e încă în întregime de exploatat.
  • Sunt bine dispusă când scriu, nu și când public.
  • Femeile – mame sau nu – încă se izbesc, în orice domeniu, de un număr extraordinar de dificultăți. Trebuie să controleze prea multe lucruri și adesea renunță la năzuințele lor, în numele iubirii. E deosebit de greu să dai o șansă creativității. Presupune o motivație foarte puternică, o disciplină solidă, multe renunțări. Și presupune mai ales un număr însemnat de sentimente de vinovăție.

Comandă cărțile Elenei Ferrante
pe 
Libris, aici, pe Cartepedia, aici sau pe Elefant, aici>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # # #

Oana Grecea

Oana Grecea este mamă, jurnalist, blogger, un om pasionat de lucrurile care se întâmplă într-o bucătărie. Îi place să citească - cărțile sunt cele care au scos-o din impas în multe cazuri - și împărtășește cititorilor ei experiențe care speră să-i inspire, să le stârnească pofta pentru citit și bucătărit. O găsiți și pe: http://gandurisibucatareala.ro

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare