What you see can hurt you.

Cel mai mult la filmul Fata din tren mi-a plăcut cartea cu același nume, de Paula Hawkins. Contrar aparențelor – avem de-a face din nou cu sindromul trailerului înșelător – filmul nu este un nou Gone Girl. Nici pe departe. Dar nici de lepădat nu este (mai ales dacă nu ați citit cartea).

Deși cartea mi s-a părut scrisă pentru a fi ecranizată, rezultatul final m-a lăsat cu un gust nedefinit. Da, povestea este respectată în mare măsură – nu îi așteaptă nicio surpriză pe cei familiarizați deja cu povestea (poate doar scenele de sex, mai numeroase decât țineam eu minte), dar dacă aș fi putut să mai citesc lejer vreo 200 pagini, filmul ar fi putut să fie, la fel de lejer, cu vreo 30 minute mai scurt.

Privind retrospectiv, nu pot să identific exact motivul pentru care filmul nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor. Probabil că am picat, din nou, în capcana așteptărilor mult prea ridicate, caz în care vina îmi aparține în totalitate. Există o vorbă: nu judeca o carte după filmul inspirat de ea. Eu cred că, în situația de față, corect ar fi: nu judeca un film după cartea care îi stă la bază. Dacă nu aș fi citit cartea înainte, m-aș fi bucurat mult mai mult de film.

Emily Blunt este foarte credibilă în rolul lui Rachel, o tânără alcoolică, aflată în pragul depresiei: imposibilitatea de a rămâne însărcinată a dus la dependența de băutură și mai apoi la destrămarea căsniciei ei. Tom, fostul ei soț, și-a refăcut viața alături de cea care i-a fost amantă, și care, spre disperarea lui Rachel, i-a mai oferit și un copil. Rămasă fără soț, fără casă, fără job și fără perspective, Rachel își petrece zilele făcând naveta pe tren, de la geamul căruia privește desfășurându-se viața idilica a unui cuplu care întruchipează idealul ei de familie: tineri, frumoși și foarte îndrăgostiți. Până într-o seară când Megan, jumătatea feminină a acestui cuplu suprarealist, dispare fără urmă. Răspunsurile se află la Rachel, așa că tare bine ar fi dacă aceasta ar putea să își amintească ce s-a întâmplat în seara cu pricină!

Sunt voci nemulțumite de alegerea lui Emily Blunt în rolul protagonistei, motivând că Rachel din carte este plinuță – un efect al consumului exagerat de alcool, ori Emily Blunt poate fi numită oricum, numai plinuță nu (deși era însărcinată în perioada filmărilor). Personal, nu consider că acest lucru dăunează în vreun fel – chiar mi-a plăcut versiunea ei de Rachel. Foarte mult m-a plăcut, dar din cu totul alte considerente, ușor de remarcat cu ochiul liber, de psihologul Kamal Abdic (Edgar Ramirez) – deși mă depășește izbucnirea aceea în limbă spaniolă – și de Scott (Luke Evans), deși în prima parte a filmului îi sunt exploatate cu totul alte talente decât cele actoricești (o să înțelegeți după ce vedeți filmul).

Atâtea mistere într-un singur tren nu am mai pomenit de la Orient Express încoace. Vă sfătuiesc să citiți cartea, o să vă placă. O să vă placă și filmul, zic eu, dar de preferat să îl vedeți înainte. Și apoi aștept să îmi spuneți: voi când v-ați prins ce și cum?

Cartea poate fi comandată pe situl editurii aici sau .

P.S.: Filmul poate funcționa și pe post de campanie anti-băutură, fiindcă ilustrează perfect cum consumul excesiv de alcool dăunează grav memoriei (și nu numai).

#club de carte #editors pick #featured #film de vazut #paula hawkins #the girl on the train #tren