Aștept pensia ca să pot citi

Aștept pensia ca să pot citi (mai mult)

de / August 22nd, 2019 / 190 vizualizari

La douăzeci și un pic de ani pufneam superior când auzeam pe cineva că nu are timp de citit. La treizeci fără nu foarte mult, mă surprind că respir conștient pentru prima dată la 1 noaptea, după ce am terminat de lucru sau am cedat, fără să termin, lăsând pe a doua zi chestii de terminat și poate și niște cărți de citit. Așadar, nu mai am timp. Tot citesc, dar mai puțin. O lungă perioadă citeam de la 00 până la 02, noapte de noapte, moartă de oboseală, dar nedorind să accept că asta mi-e viața. Că cititul nu-mi plătește chirii și sigur nu-mi cumpără salată bio și apă la pet. Strâng și mai multe cărți acum, semi-conștientă că nu voi avea timp să le citesc pe toate nici în următorii ani. Dar deh, acum mi le permit, că doar am zile în care lucrez de la 9-10 până seara pe la 21-22, uneori fără pauze, luni întregi, weekenduri în care nu mă ridic de la calculator. Cu toată stima față de mine, că nu credeam că sunt în stare, deci probabil și cu oarece lipsă de modestie. Bine, până pic. De tot.

Până atunci, mi-a atras atenția un articol scris de Matei Vișniec în Dilema veche, unde spune cum cititorii din Franța sunt mai ales femei și cu vârste de peste 50 de ani. Prin urmare, cititorul așteaptă pensia ca să poată să se dedice pasiunii. Sau, în orice caz, atunci citește mai mult, în rest fiind epuizat, prins cu muncă, odihnă, copii și rate și, în cazul nostru, al românilor, aș spune eu, stresat continuu de o nesiguranță socială îngrozitoare.

De atâția nervi câți îmi provoacă starea societății civile, pseudo-oamenii din politică, nesiguranța și neîncrederea pe care o emană din toți porii comuniști aproape orice instituție a statului, iau în calcul mutarea într-o altă țară. Când, la terminarea liceului, colegii mei alegeau facultăți din străinătate și mă îndemnau să fac la fel, eu insistam că sunt niște dezertori care nu își asumă că și ei sunt parte din schimbare. Am cedat, aș pleca și eu. Aș pleca undeva unde să nu fie nevoie să mă mai împrumut ca să trăiesc până la finalul lunii, în ciuda multelor ore de muncă, unde să mă simt în siguranță pe străzi, unde să nu văd măcar că statul e băgat până la buric cu ghearele-i murdare și corupte în buzunarul meu, dar că nu face nimic în schimb, că pot să mor în casă și nu-i pasă nimănui sau că pot să mor afară și să ajung doar un filmuleț însângerat în feed-ul spectatorilor online.

De aici până la a mă întreba care ar fi vârsta la care, teoretic măcar, m-aș liniști cu cartea în mână în fotoliul meu nu a mai fost decât un pas. Dacă rămân aici, ies la pensie pe la un 63-65 de ani; asta înseamnă ceva mai mult de 35 de ani. Lucrând la fel și cu pretențiile de a nu mă scleroza între timp, nu cred că aș mai fi în viață atunci.

Unde să mă retrag ca să pot citi liniștită la pensie?

Dacă țin cont de preferințele personale, adică o climă diferită de a noastră, îmi rămân ceva mai puține variante, căci vreau să fie ori foarte cald, ori foarte frig. La câte schimbări destructurante văd în România de 30 de ani, numai de alternanța celor 4 anotimpuri nu mai am eu chef.

Dacă m-aș muta în Germania, undeva prin nordul care-mi place atât de mult, n-aș face mare lucru la pensie, căci vârsta e cam aceeași ca la noi, ba chiar 67 dacă ești născut după 1964.

La vârsta de pensionare, Slovacia, Slovenia și Ungaria sună bine, căci e cam 61-62 de ani. Tot nu mi se pare destul. Aș putea lucra la MAI-ul neaoș și să ies la pensie peste… mai puțin de 15 ani de-acum? Da, vă rog, promit că după aia nu stau pe banii contribuabililor, ci citesc pe banii lor.

Rusia sună și mai bine, că acolo se pare că la 55 m-aș putea duce să șed meditativ pe-un mal de apă radioactivă, iar SUA is no fun: m-aș încadra la o pensie pe la 67 de ani. Cum mai am ceva vreme până atunci și la ce noroc legat la ochi și olog am, probabil că eu aș împlini 60 și vârsta de pensionare ar crește la 69, eu m-aș apropia pe la un 65 și vârsta limită s-ar duce la un 72…

Nu știu ce și cât pot să mai fac eu la vârsta aceea care mie mi se pare extrem de îndepărtată momentan. Dar știu ce putem face cu toții cu niște timp liber și dorința de a fi aproape unor persoane în vârstă care suferă de singurătate, că nu or fi toți bătrânii fără chef de socializare, cum îmi imaginez (absolut împăcată) că voi fi eu. Detalii aici.

 

Foto: pexels.com

# # # # # # #

Anca Zaharia

Iubitoare de cuvinte scrise și matroană la Ancazaharia.ro. Autoare a cărților „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar” și "Suicid" apărute la Herg Benet.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare