Bazarul visurilor, Jojo Moyes

Bazarul visurilor, de Jojo Moyes (fragment în avanpremieră)

de / August 21st, 2019 / 692 vizualizari

Bazarul visurilor

Vă anunțăm apariția unui nou titlu semnat de Jojo Moyes: Bazarul visurilor. Știm că nu are nevoie de prea multe laude, doar e vorba de Jojo Moyes, dar vă tentăm cu o avanpremieră, lăsăm cuvintele autoarei să vă cucerească.

În anii șaizeci, Athene Forster era cea mai strălucitoare fată din generația sa. Poreclită Ultima Debutantă, era frumoasă, răsfățată și sălbatică. Când a fost de acord să se căsătorească cu chipeșul moștenitor Douglas Fairley-Hulme, părinții ei au răsuflat ușurați. Însă la numai doi ani de la căsătorie, începuseră să circule zvonuri despre relația lui Athene cu un tânăr comis-voiajor.

Treizeci și cinci de ani mai târziu, Suzanna Peacock se străduiește să facă față moștenirii lăsate de mama ei. Singurul loc în care Suzanna găsește alinare este Peacock Emporium, magazinul elegant pe care îl deschide și între ai cărui pereți magici descoperă nu doar prietenia și o evadare din căsnicia cu probleme, ci și prima pasiune adevărată a vieții ei.

Dar imaginea mamei sale încă o bântuie pe Suzanna. Și doar confruntându-se atât cu familia, cât și cu sine, ea va reuși, în final, să se împace cu trecutul și să înfrunte viitorul…

„Surprinzător și cu adevărat emoționant.“ The Times

„Cărțile lui Jojo reușesc întotdeauna să mă facă să zâmbesc datorită onestității, umorului și empatiei pe care o manifestă față de tot ceea ce e omenesc.“ Emilia Clarke

Jojo Moyes este autoarea bestsellerurilor Înainte să te cunoscDupă ce te-am pierdutEu, și totuși altaFata pe care ai lăsat-o în urmăUltima scrisoare de dragosteUn bărbat şi o femeieÎn căutarea unui destinSilver Bay şi Un bilet pentru Paris.

Cartea va fi publicată de editura Litera și va fi disponibilă în librării începând cu 27 august.

Bazarul visurilor,
de Jojo Moyes
(fragment în avanpremieră)

 

Traducere din limba engleză și note: DIANA DOROBANȚU

Capitolul 1

 

Buenos Aires, 2001:
Ziua în care am adus pe lume primul copil

Era pentru a treia oară într‑o săptămână când se defecta instalația de aer condiționat la Hospital de Clinicas, iar căldura era atât de insuportabilă, încât asistentele montaseră ventilatoare din plastic cu baterii deasupra pacienților de la terapie intensivă pentru a le fi cât de cât răcoare. Sosiseră trei sute într‑o cutie, cadou de la un pacient recunoscător că supraviețuise unui atac cerebral care avea o afacere de import‑export, unul dintre puținii utilizatori ai spitalului de stat care se simțea suficient de înstărit încât să ofere daruri.

Oricum, ventilatoarele albastre din plastic se dovediseră la fel de demne de încredere ca și promisiunile lui pentru medicamente și echipamente medicale și, în tot spitalul, care se topea în arșița zgo­motoasă a Buenos Airesului, puteai auzi din partea asistentelor câte un „¡Hijo di puta!“  neașteptat – chiar și din a celor mai evlavioase – când trebuiau să le readucă la viață.

Eu nici nu simțeam căldura. Tremuram de frica de a fi asistent de nașteri începător, căruia tocmai i se spusese că va aduce pe lume primul copil. Beatriz, moașa care îmi supraveghease pregătirea, mă anunțase acest lucru pe un ton decepționant de liniștit și îmi dăduse o palmă zdravănă peste umeri cu mâna ei grăsuță și neagră când plecase să vadă dacă putea șterpeli ceva mâncare de la geriatrie ca să le hrănească pe proaspetele mămici.

– Sunt în salonul doi, a spus ea, gesticulând către sala de nașteri. A mai avut sarcini, are deja trei copii, dar ăsta nu vrea să iasă. Nu‑l pot învinovăți, nu‑i așa? A râs cu amărăciune și m‑a împins spre ușă. Mă întorc în câteva minute. Apoi, când a văzut că zăbovesc în prag, ascultând vaietele înăbușite de durere dinăuntru: Du‑te, Turco, nu se poate sfârși decât într‑un singur fel, știi.

Am intrat în sala de nașteri, cu râsul celorlalte moașe răsu­nându‑mi încă în urechi.

Îmi propusesem să mă prezint cu autoritate, să mă liniștesc deo­potrivă pe mine și pe paciente, dar femeia stătea în genunchi pe podea, împingându‑i fața soțului ei cu o mână cu încheieturi albe și mugind ca o vacă, așa că m‑am gândit că o strângere de mână nu ar fi fost potrivită.

– Are nevoie de calmante, doctore, vă rog, a spus tatăl, chinu­indu‑se să se facă auzit prin palma care‑i era ținută peste gură. În vocea lui am sesizat același respect cu care mă adresez eu superiorilor din spital. Of, Dumnezeule, de ce durează atât de mult? De ce atât de mult?

Femeia plângea, legănându‑și șoldurile în față și în spate. Tricoul îi era îmbibat de transpirație, iar părul, prins în coadă, era suficient de ud încât să i se vadă pe alocuri pielea capului.

– Ultimii doi au venit foarte repede, a spus el, mângâindu‑i părul. Nu înțeleg de ce ăsta nu mai vine.

Am luat foaia de observații de la capătul patului. Era în travaliu de aproape optsprezece ore: foarte mult și pentru un prim copil, darămite pentru al patrulea. Mă abțineam să nu strig după Beatriz. În schimb, mă holbam la însemnări, încercând să am un aer pro­fesionist, și mă chinuiam să înțeleg informațiile medicale printre bocetele femeii. Jos, în stradă, cineva asculta muzică tare în mașină: un ritm insistent de cumbia. M‑am gândit să închid ferestrele, dar ideea cămăruței aceleia întunecate devenind și mai încinsă era de nesuportat.

– Puteți să mă ajutați să o duc în pat? l‑am întrebat pe soț, când n‑am mai avut răbdare să mă holbez la fișa cu observații.

A sărit imediat în picioare, fericit, probabil, că cineva avea de gând să facă ceva.

După ce am ridicat‑o, i‑am luat tensiunea și, în timp ce mă trăgea de păr, i‑am cronometrat contracțiile și i‑am palpat burta. Pielea îi era fiebinte și alunecoasă. Capul bebelușului era pregătit să iasă. L‑am întrebat pe soț despre istoricul ei și nu am găsit nici o explicație. M‑am uitat spre ușă și îmi doream ca Beatriz să fie acolo.

– Nu e nici un motiv de îngrijorare, am spus, ștergându‑mi fața și sperând să nu fie.

Abia atunci am observat celălalt cuplu, stând aproape nemișcat în colțul camerei, lângă fereastră. Nu arătau ca niște vizitatori obișnuiți ai unui spital de stat: s‑ar fi potrivit mult mai bine, cu hainele lor scumpe și viu colorate, în spitalul elvețian din partea cealaltă a pieței. Părul ei, vopsit la un salon scump, era prins într‑un coc elegant, dar machiajul nu rezistase caniculei de peste 40 de grade și se strânsese în jurul ochilor, întinzându‑i‑se pe fața lucioasă. Își ținea soțul de mână și privea intens scena din fața lor.

– Are nevoie de calmante? a spus ea, întorcându‑se spre mine. Eric i‑ar putea aduce calmante.

Mama? m‑am întrebat cu un aer absent. Totuși, părea prea tânără.

– Mai avem până să ajungem la calmante, i‑am răspuns, încercând să inspir încredere.

Mă priveau așteptându‑se să fac ceva. Beatriz nu era nicăieri.

– Am să‑i fac un consult rapid, am spus.

Nimeni nu părea că mă va opri, așa că nu aveam de ales decât să fac asta.

I‑am lipit călcâiele de fese și i‑am lăsat genunchii să stea drepți. Apoi, am așteptat până la următoarea contracție și, cât de ușor am putut, i‑am palpat marginea colului uterin. Această procedură poate fi foarte dureroasă în timpul travaliului înaintat, dar era atât de obo­sită, încât abia dacă a gemut. Am stat acolo un minut, încercând să îmi fac o idee. Avea dilatație maximă și totuși nu simțeam capul copilului… pentru o fracțiune de secundă m‑am întrebat dacă nu cumva asta era o altă glumă făcută de celelalte moașe, ca aceea cu păpușa pe care m‑au pus să o țin la căldură în incubator. Dintr‑odată, am simțit un fior de entuziasm. Le‑am zâmbit liniștitor și m‑am dus spre dulapul cu instrumente, sperând că obiectul pe care îl căutam eu nu fusese furat de un alt departament. Dar era acolo – semăna cu o mică andrea: bagheta mea magică. O țineam în palmă, cu un sentiment de euforie pentru ce urma să se întâmple – pentru ce urma să fac eu să se întâmple.

Aerul a fost sfâșiat de un alt țipăt al femeii de pe pat. Îmi era un pic teamă să fac asta fără asistență, dar știam că nu trebuia să mai aștept. Și, pentru că acum aparatul de monitorizare a bătăilor inimii fetale nu funcționa, nu aveam cum să aflu dacă bebelușul avea probleme.

– Țineți‑o nemișcată, vă rog, i‑am spus soțului și, calculând atent între contracții, am introdus cârligul și am făcut un mic orificiu în straturile suplimentare ale membranei care îmi dădusem seama că blocau ieșirea copilului.

Chiar și printre gemetele femeii și zgomotul traficului de afară, am auzit pocnetul plăcut al membranei care se rupsese și, dintr‑odată, s‑a revărsat un șuvoi de fluid, iar femeia s‑a ridicat și a spus, cu o oarecare surpriză și hotărâre, „trebuie să împing“. În momentul acela, a venit Beatriz. A observat instrumentul din mâna mea, determina­rea de pe fața femeii și, susținând‑o împreună cu soțul ei, mi‑a făcut semn din cap să continui.

După aceea, nu‑mi mai amintesc prea clar. Îmi amintesc că am văzut smocul de păr moale și negru, cum i‑am luat mâna femeii și i‑am poziționat‑o acolo, să se simtă încurajată de atingere. Îmi amintesc cum am învățat‑o să împingă, să respire și, când copilul a început să iasă, strigam la fel de tare cum făceam când mergeam la meciuri de fotbal cu tata, ușurat, uimit, încântat. Și îmi amintesc imaginea acelei fetițe superbe când mi‑a alunecat în palme, cu pielea ca marmura albastră transformându‑i‑se cu repeziciune în roz, ca un cameleon, înainte să scoată un țipăt puternic și indignat de salut la venirea ei întârziată pe lume.

Și, spre rușinea mea, îmi aduc aminte că a trebuit să‑mi întorc capul deoarece, când am tăiat cordonul ombilical și i‑am pus‑o mamei la piept, mi‑am dat seama că începusem să plâng și nu voiam ca Beatriz să le dea un alt motiv de glumă celorlalte moașe.

A apărut lângă mine, ștergându‑și fruntea și făcând un semn în spate.

Cartea va fi publicată de editura Litera și va fi disponibilă în librării începând cu 27 august.

# # # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare