Acum mai bine de zece ani m-am indragostit de o poezie… A fost cea care mi-a aratat frumusetea cuvantului. Nu stiu de ce tocmai acea poezie, nu stiu de ce atunci si nu mai devreme sau mai tarziu. Acela a fost momentul in care s-a produs declicul. Desenele pe care obisnuiam sa le fac s-au transformat in cuvinte si culorile s-au transformat si ele. Sunt momente in care se produc schimbari, in care ne transformam sau ne descoperim pe noi insine altfel, mai frumosi, mai puternici… si aceste momente sunt aduse de cineva sau ceva asa cum nu ne-am fi asteptat vreodata.

Poezia pentru care mi-am lasat pentru prima data imaginatia sa zburde a fost Leoaica tanara, iubirea scrisa de Nichita Stanescu.

Leoaica tanara, iubirea
mi-a sarit in fata.
Ma pandise-n incordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a infipt in fata,
m-a muscat, leoaica, azi, de fata.

Si deodata-n jurul meu, natura
se facu un cerc, de-a-dura,
cand mai larg, cand mai aproape,
ca o strangere de ape.
Si privirea-n sus tasni,
curcubeu taiat in doua,
si auzul o-ntalni
tocmai langa ciocarlii.

Mi-am dus mana la spranceana,
la tampla si la barbie,
dar mana nu le mai stie.
Si aluneca-n nestire
pe-un desert in stralucire
peste care trece-alene
o leoaica aramie
cu miscarile viclene,
inca-o vreme,
si-nca-o vreme…

O recitesc acum si nostalgia acelor ani ma invaluie intr-un mod placut, ciudat, de parca ieri as fi descoperit-o. A fost ca o intalnire sublima cu puterea cuvantului, puterea pe care o are asupra noastra si asupra celor din jur. Spuneam ca desenele mi s-au transformat in cuvinte… Obisnuiam sa desenez. Dar niciun desen nu a reusit sa exprime ceea ce exprima cuvintele. E ca si in cazul filmelor. Foarte rar sunt mai bune decat cartile care le-au inspirat…

Intorcandu-ma la subiectul meu, pe voi ce poezii v-au marcat, care este ceva-ul care v-a determinat sa scrieti, care v-a dat senzatia ca v-ati schimbat intr-un fel sau altul?

#club de carte #culori #desene #iubirea pentru cuvant #leoaica tanara iubirea #nichita stanescu