Replica, de Lauren Oliver (fragment în avanpremieră)

de / April 25th, 2017 / 226 vizualizari

Două destine se împletesc într-o carte cu două fete. Pe de o parte, povestea spusa de Lyra. Pe de altă parte, povestea trăită de Gemma. Împreună, ele oferă o călătorie de neuitat într-un roman incredibil.

Povestea Lyrei începe departe, pe o insulă, unde totul pare feeric. Dar, privit de aproape, Institutul Haven se vede altfel: ca un spațiu în care se cresc clandestin și se țin sub observație replici sau modele umane. Lyra este însă unul dintre cobaii care reușesc să scape.

Gemma își trăiește cuminte adolescența, până când o întâmplare o face să investigheze trecutul propriei familii, în care descoperă mai multe surprize. Printre ele, legătura tatalui ei cu Institutul Haven. Așa că pleacă în Florida, unde o așteaptă două replici și mai multe întrebări.

„Două eroine complexe, două povești tulburătoare, două aventuri inseparabile, toate într-un roman trăsnet.“ – Victoria Aveyard

„O lectură de neratat – sau de neuitat.“ – Kirkus Reviews

DOUĂ FETE. DOUĂ POVEȘTI. O SINGURĂ CARTE.
ÎN CURÂND LA EDITURA NEMIRA.

Cartea este disponibilă la PRECOMANDĂ pe situl editurii aici >>

Replica, de Lauren Oliver (fragment în avanpremieră)

Lyra

Uneori, în nopțile foarte liniștite, îi auzim cum murmură, cum ne cheamă la moarte. Îi și vedem sau cel puțin deslușim haloul acela de lumină venind dinspre țărmurile Barrel Key, unde probabil că se adună și privesc peste întinderea neagră de apă, spre gard și spre fațada albă și colțuroasă a Institutului Haven. De acolo probabil că arăta ca o falcă verde, cu dinți mici.

Monștri, așa ne spun. Demoni.

Uneori, în nopțile de nesomn, ne întrebăm dacă nu cumva au dreptate.

Lyra se trezi în toiul nopții, cu senzația că stă cineva pe pieptul ei. Apoi își dădu seama că era doar căldura, umedă și densă, ca apăsarea unei mâini. Era pană de curent. Ceva nu era în regulă. Oameni care țipau. Uși trântite. Pași care răsunau pe holuri. Văzu pe geam zigzagurile lanternelor prin curte, luminând picăturile argintii de ploaie, și statuia complet albă a unui bărbat aplecat, care parcă ar fi vrut să scoată ceva din pământ. Celelalte replici se treziră în același timp. Deodată, camera se umplu de voci somnoroase. Noaptea le era mai ușor să vorbească. Erau mai puține asistente care săle spună să tacă.

– Ce e?

– Ce s-a întâmplat?

– Taci!

Aceea fusese Cassiopeia.

– Ascult.

Ușa coridorului se deschise larg și se trânti de perete. Lyra fu orbită de o rază de lumină.

– Sunt toate aici?

Părea vocea dr. Respirație-mirosind-a-cafea.

– Cred că da.

Asistenta Nici-să-nu-te-gândești era pițigăiată și avea o voce speriată. Fața îi era invizibilă, în spatele lanternei. Lyra îi zări doar poalele lungi ale cămășii de noapte și picioarele goale.

– Numără-le!

– Suntem toate, răspunse Cassiopeia.

Una dintre ele tresări. Dar Cassiopeia niciodată nu se temuse să vorbească.

– Ce se întâmplă?

– Trebuie să fie unul dintre băieți, zise dr. Respirație-mirosind-a-cafea către asistenta Nici-să-nu-te-gândești, pe care o chema de fapt Maxine.

– Cine îi verifică pe băieți?

– Ce s-a întâmplat? repetă Cassiopeia.

Lyra se trezi că atinge pervazul, perna, tăblia patului numărul 24. Lucrurile ei. Lumea ei.

În clipa aceea veni și răspunsul: voci care țipau una spre alta. Cod Negru. Cod Negru. Cod Negru.

Aproape în același timp, porni generatorul de rezervă. Luminile se aprinseră odată cu alarmele. Sirenele țipau. Luminile clipeau în toate camerele. Toți strângeau din ochi, din cauza luminii bruște. Asistenta Nici-să-nu-te-gândești se dădu înapoi și ridică un braț, punându-și mâna streașină la ochi.

– Stai aici! zise dr. Respirație-mirosind-a-cafea.

Lyra nu era sigură dacă vorbise cu Nici-să-nu-te-gândești sau cu replicile. Oricum ar fi fost, nu erau prea multe opțiuni. Dr. Respirație-mirosind-a-cafea trebuia să iasă pe hol cu un cod. Asistenta Nici-să-nu-te-gândești rămase pe loc o secundă, cu spatele la ușă, de parcă s-ar fi așteptat ca fetele să sară la ea în orice clipă. Lanterna ei, îndreptată acum în sus, arunca un cerc de lumină albă pe podea.

– Nerecunoscătoare! spuse și apoi ieși.

Prin ferestrele ce dădeau pe hol o văzură mișcându-se de colo colo și din când în când atingându-și crucea.

– Ce înseamnă Cod Negru? întrebă Trandafir și își strânse genunchii la piept.

Rămăseseră fără nume de stele, de când Dr. O’Donnell, singura membră a personalului căreia Lyra nu îi găsise poreclă, nu le mai dăduse lecții. În schimb, replicile își aleseseră nume din colecția de cuvinte pe care le știau, cuvinte care le păruseră drăguțe sau interesante: Trandafir, Palmolive și Privat, Lilac Springs și Tide. Exista chiar și o Furculiță.

Ca de obicei, doar Cassiopeia – numărul 6, una dintre cele mai în vârstă clone, în afară de Lyra – știa.

– Cod negru înseamnă că a căzut sistemul de securitate, zise ea. Cod negru înseamnă că a evadat cineva.

Gemma

Să fugă: la asta visa Gemma, mai ales în nopți ca aceea, când Luna era atât de mare și luminoasă, de parcă ar fi fost un decor dintr-un film, agățată afară de geamul ei, pe o perdea sub forma cerului nopții. În filme, adolescentele se furișau mereu afară. Așteptau până când se culcau părinții, ieșeau de sub plăpumi în fuste scurte și topuri, coborau scările, descuiau usa și hop! Tâșneau în noapte ca baloanele strânse printr-un spațiu îngust, doar pentru ca după aceea să explodeze.

Alte adolescente, se gândi Gemma, nu îl aveau pe Rufus: un retriever de treizeci și patru de kilograme, parcă făcut în întregime din blană, limbă și coarde vocale.

– Șșșșt! făcu Gemma spre el, care o aștepta la capătul scărilor și dădea din coadă atât de tare, că era surprinsă că nu cade.

– Ești bine?

Se trezise doar de un minut, dar mama era deja în capătul scărilor și se uita la ea strângând din ochi, pentru că nu avea lentilele de contact, îmbrăcată cu un tricou vechi, pe care scria „Harvard“, și pantaloni de trening.

– Sunt bine, mamă.

Gemma apucă o sticlă de pe dulap. Niciodată nu se va strecura afară. Nu că ar fi avut unde să meargă sau cu cine, din moment ce părinții lui April o țineau în lesă ca pe ea. Totuși, o clipă își imagină că era în drum spre ușă, îmbrăcată cu blugi strâmți și un tricou care îi scotea în evidență sânii, singura parte a corpului care chiar îi plăcea, în drum spre mașina iubitului ei, în loc să stea într-o bucătărie întunecată, în pijama, la unsprezece noaptea într-o miercuri, cu Rufus lingându-i gleznele.

– Aveam nevoie de apă.

– Ești deshidratată?

Mama ei pronunță cuvântul „deshidratată“ de parcă ar fi însemnat „pe moarte“.

– Sunt bine.

Gemma scutură gheața în pahar, în timp ce urca scările, evitând intenționat privirea mamei.

– Întoarce-te în pat, da?

Mama ei, Kristina, ezită.

– Cheamă-mă dacă ai nevoie de ceva, da?

– Îhî.

Gemma închise ușa dormitorului în fața lui Rufus, fără să îi pese că el scânci imediat. Puse apa pe noptieră și se trânti înapoi în pat. Luna făcea umbre pătrate pe picioarele ei goale, împărțindu-i pielea în porțiuni de lumină și întuneric. Își imagină în treacăt ce făceau în clipa aceea Chloe DeWitt și Aubrey Connelly. Întotdeauna i se spusese că are o imagina- ție bogată, dar ea nu credea. Cum o fi fost să fii complet, întreg, fără speranță de normal? La ce se gândeau? Ce probleme aveau? Aveau probleme?

Rufus încă scâncea. Gemma coborî din pat și îl lăsă înăuntru, oftând când sări pe pat și se așeză exact pe perna ei. Nu era obosită încă, oricum. Se așeză la masa de machiaj, care fusese cândva a mamei sale, o piesă din epoca victoriană, ce îi plăcuse foarte mult când era mică, dar nu fusese în stare să-i spună Kristinei că depășise vârsta. Niciodată nu fusese în stare să le spună prea multe părinților ei.

Se privea în oglindă și parcă avea două găuri în loc de ochi, Luna făcându-i pielea transparentă. Se întrebă dacă așa o vedeau mereu părinții ei: jumătate stafie, rătăcind undeva între viața de acum și cea de apoi.

Dar nu mai era bolnavă. Nu mai fusese bolnavă de mulți ani, din copilărie. Totuși, ei se purtau cu ea ca și cum ar fi putut să se prăbușească din senin, ca o castel din cărți de joc, pe care-l spulberă și cea mai ușoară atingere.

Ea abia își aducea aminte anii aceia de boală, spitalul, operațiile, tratamentele.

Se descurcă, zisese terapeutul ei. Apărare autoadaptivă.

Își amintea o grădină și o statuie. Un zeu îngenuncheat, parcă, dar nu era sigură, cu un braț ridicat spre cer și cu celălalt atingând pământul, de parcă ar fi scos ceva magic din el.

Cartea este disponibilă la PRECOMANDĂ pe situl editurii aici >>

# # # # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare