Twenty years. Two people.

V-am spus deja cat de mult mi-a placut romanul One Day (O zi) de David Nicholls. In general nu e bine sa avem asteptari prea mari de la filmele bazate pe carti, pentru a evita o dezamagire. Atat de des ni s-a repetat, incat am invatat lectia: cartea e mai buna decat filmul.

Bineinteles ca nici One day, filmul, nu face exceptie. David Nicholls, scriitorul, este si scenaristul in acest caz, ceea ce inseamna ca el a decis ce anume sa pastreze din roman si ce nu. Astfel, filmul este pe cat de fidel posibil, date fiind cele 108 minute ale sale si cele aproape 500 de pagini ale cartii.

Probabil multi dintre voi credeti, in mod eronat, ca povestea se invarte in jurul protagonistilor, Emma si Dexter, care se intalnesc in fiecare an, intr-o singura zi, mereu aceeasi (15 iulie). Spun asta pentru ca pe multe site-uri asa era trecut la descrierea filmului. Fals. Personajele se intalnesc uneori mai des, alteori deloc, dar noua ne sunt prezentate doar evenimentele care se petrec in viata lor in ziua de 15 iulie, timp de 20 de ani. Cum ajung sa se cunoasca, sa nu se mai recunoasca si apoi sa se regaseasca. Cum se apropie doar pentru a se indeparta si mai mult si cum, cand totul pare impotriva lor si cand vietile lor par a fi la capete diferite ale busolei, reusesc totusi sa isi croiasca un drum comun. Dex si Emm sunt suflete pereche chiar daca le ia o multime de zile (nu numai de 15 iulie) sa realizeze acest lucru. Trista, previzibila, ilara, neverosimila, spuneti-i cum vreti, dar povestea este frumoasa si este ca o ploaie de vara pentru inimile sensibile. Racoroasa, necesara si care indeamna la visare.

Desi am citit cartea si stiam cum avea sa se termine filmul, tot am tresarit din scaun. Felul in care sunt filmate scenele finale dau anumite indicii despre ce urmeaza sa se intample si tot esti luat prin surprindere.

S-a vorbit mult de filmul asta, si nu neaparat de bine. Subiectul preferat al criticilor a fost accentul lui Anne Hathaway care se pare ca nu este deloc cum ar trebui sa fie. Pe mine nu m-a deranjat desi, daca tot este atat de important acest aspect, puteau sa aleaga o actrita britanica. Jim Sturgess in schimb, este… de acolo. Reuseste sa portretizeze un Dexter foarte convingator, atat in momentele de maxima superficialitate, cand femeile, drogurile si bautura par sa fie principala lui preocupare, cat si in rol de indragostit. Patricia Clarkson se achita admirabil de partitura ei, in timp ce Ian si Sylvie sunt departe de cum mi-i imaginam eu (ceea ce nu inseamna neaparat ca actorii alesi nu fac un rol bun).

Daca romanul mi s-a parut mai mult despre Emma, filmul in schimb este mai mult despre Dexter. Emm cea umana, din carte, care nu se da in laturi de la o aventura cu un barbat insurat, este aproape sanctificata in film si eforturile ei de a face ceva cu viata ei si de a reusi ca scriitoare sunt aproape trecute cu vederea si inlocuite cu o stare de asteptare perpetua pentru ca Dex sa faca primul pas pentru ca ea sa poata sa ii faca pe ceilalti.

Va recomand sa vedeti filmul mai intai si apoi sa cititi cartea. O sa puteti astfel sa umpleti golurile sau sa raspundeti intrebarilor cu care e posibil sa ramaneti dupa vizionare. Daca ati citit deja cartea, tot va recomand filmul. Sanse sunt sa nu va dezamageasca prea tare, mai ales daca tineti cont ca nu este un serial, ca sa prezinte pe indelelete fiecare an in parte. Parerea mea: atat cartea cat si filmul sunt de neratat. Astept acum parerea voastra, cea mai importanta!

#anne hathaway #cartea sau filmul #club de carte #david nicholls #ecranizare #o zi #one day