There’s always a way in.

Francezii stiu sa faca filme! Ma conving de acest lucru cu fiecare nou film vazut, iar Dans la maison, in regia extraordinarului Francois Ozon, nu face exceptie.

Cu ajutorul unor actori bine alesi – Fabrice Luchini, Kristin Scott Thomas (se pare ca a facut alegerea vietii ei cand s-a indreptat catre cinematografia franceza), Emmanuelle Seigner si promitatorul Ernst Umhauer – filmul devine un experiment voyeuristic reusit, in care granitele dintre realitate si fantezie sunt estompate.

Germain (Luchini) este un profesor de literatura si un fost scriitor fara succes, dezamagit de elevii care par interesati doar de telefoane, filme si internet. Dintre acestia insa, se remarca un tanar cu talent la scris, Claude (Umhaeur), care il intriga  pe profesor cu subiectul ales pentru eseurile sale: acesta descrie in amanunt cum a patruns in casa unui coleg, sub pretextul mediatiilor la matematica, profitand mai apoi pentru a exlora toate camerele si a-i spiona familia. Germain incearca sa ii dea sfaturi, sa ii ghideze scrisul, afectand pana la urma evolutia povestii. Cu toate acestea, profesorul afla ca el este cel manipulat, dar mult prea tarziu pentru a se mai putea salva.

Sa urmaresti, fie chiar si din perspectiva lui Claude, viata unei familii normale timp 100 de minute, poate parea de-a dreptul plictisitor. Dar va asigur ca filmul de fata numai plictisitor nu este. Cu accente de comedie neagra si cu veleitati de thriller, Dans la maison captiveaza. Iar tanarul Ernst Umhauer este de urmarit – zambetul lui sugestiv si privirea patrunzatoare ii pot aduce multe roluri pe viitor, sper eu dintre cele mai diverse.

Nu sunt de acord cu ideea strecurata in film cum ca din arta si literatura nu invatam nimic, dar, in schimb, mi-a placut sfatul lui Germain legat de finaluri: finalul trebuie sa fie neasteptat si, cu toate acestea, cititorii sa fie convinsi ca povestea nu se putea termina in alt fel. Nu as putea spune ca filmul respecta aceasta povata: da, finalul este neasteptat, dar este el cel mai bun? Eu as zice ca mai erau variante. Totusi, finalul mi-a dat impresia ca respecta tiparul eseurilor lui Claude si ca, in loc sa puna punct, lasa loc de “va urma” (A suivre).

Si, ca sa nu uit, motivul initial pentru care am ales sa scriu despre acest film, il constituie faptul ca la baza lui sta piesa lui Juan Mayorga, “El chico de la ultima fila” (Baiatul din ultimul rand). Acum ca am vazut filmul, pot sa recunosc ca acesta ar fi fost doar un pretext: as fi scris oricum, legandu-ma de imbinarea dintre realitate si fictiune, sau de pasiunea pentru literatura a lui Germain, sau de sfaturile literare ale acestuia, sau…. Cand iti place ceva, gasesti despre ce sa scrii.

Sper ca, fara sa divulg prea multe detalii – ceea ce oricum mi-ar fi fost greu, intrucat este genul de film cu multe straturi – v-am starnit interesul pentru pelicula lui Ozon. Daca sunteti deja impatimiti ai cinematografiei franceze, cu siguranta nu mai aveti nevoie sa fiti convinsi. Pentru toti ceilalti insa, dati-i o sansa. Imi asum rosiile pe care le veti arunca in mine daca nu o sa va placa filmul.

#club de carte #dans la maison #francois ozon #in casa