A fost odata ca niciodata, un voinic care isi dorea sa ajunga pana hat, departe, tocmai in Mongolia. Cu ajutorul unui cal fermecat, care raspunde la numele de Doyle* (se accepta si Doylica) si a unui prieten vorbaret, dar cu probleme de orientare, pe numele lui Marcel*, voinicul nostru reuseste sa isi traiasca visul aievea. Drumul ii este presarat de obstacole si incercari, dar Mihai, caci asa il cheama pe protagonistul povestirii noastre, nu se lasa invins de cei 26.000 kilometri, pe care ii cucereste si ii vinde pana la ultimul.

Mihai Barbu este vanzatorul de kilometri, cel care ne-a purtat pana in Mongolia si inapoi si care ne-a invatat ca “orice vis pe lumea asta poate prinde viata”. Daca ati citit Vand kilometri – si imi place sa cred ca ati facut-o – sau daca i-ati admirat minunatele fotografii, interviul de mai jos este pentru voi (si pentru inima mea, recunosc!)

Serial Readers.: Fotograf, calator, scriitor, imblanzitor de Doyle, tatic… Am omis ceva?

Nu, ba dimpotriva. Ai bagat ceva in plus. Scriitor nu ma simt in niciun fel. Si nici mare calator nu prea cred ca sunt, in ciuda aparentelor.

S.R.: Cum te simti la patru ani dupa aventura mongoleza? Cum este Mihai de acum in comparatie cu Mihai de atunci?

Ha, spuneam undeva la finalul povestii ca “nu m-am intors cu alt Mihai decat cel cu care-am plecat”. De mine era vorba. Ma simt bine. Ma simt bine, apropos de calatoria si cartea mea, pentru ca mi-au ajuns la urechi atatea povesti frumoase despre cum povestea asta a deschis ochii atator oameni. E o consecinta pe care recunosc ca n-o anticipam.

S.R.: Sa inteleg ca nu s-a schimbat nimic intre timp? Raman valabile cele spuse la finalul cartii? Ca au mai trecut cativa ani de atunci.

Ramane valabil ce am spus. Nu ma consider schimbat in niciun fel de experienta asta. Daca oi fi, nu-mi dau seama.

S.R.: Privind in urma, care a fost partea cea mai grea?

Cu siguranta cea mai grea parte a fost plecatul. Si intorsul, deopotriva, pentru ca am facut atunci o tampenie pe care sper sa n-o mai fac niciodata, sa merg 860 de kilometri intr-o singura zi. Restul de dificultati pe care le-am avut pe drum acum nu numai ca imi par mici, dar imi par chiar frumoase.

S.R.: Cand retraiesti acele zile, care este primul lucru care iti vine in minte?

Ca parca as mai face-o o data.

S.R.: Am vazut ca il mai ai pe Doyle. Cum se mai simte? Dar pe Marcel il mai ai?

Evident ca-l mai am pe Doyle, si ai grija ca propozitii despre Doyle care incep cu “inca il mai ai” nu-mi plac, haha. O mai am si pe Roua, motocicleta dinaintea lui Doyle. Le mai am pentru ca eu nu vand motociclete. Doyle e bine, ma serveste zilnic. Bine, are cateva riduri, dar nici eu nu mai sunt in forma din 2009. Avem in continuare o relatie fantastica si in continuare ramane cam cel mai bun prieten pe care-l am. Marcel e in vesnica lui convalescenta, cum il stii, intr-un sertar, acasa.

S.R.: Cum mai stai cu limba rusa si cu talentul la desen? Ti-ai mai diversificat gama de animale?

Rusa, desi am un sfert din sange rusesc, stiu mai putina decat reusisem sa invat pe drum. Stii cum e, ca la scoala, materiile care nu-ti plac, chiar daca esti olimpic la ele, dupa ce scapi, le uiti ca si cand nu le-ai fi stiut vreodata. Asa si cu rusa la mine. La desen m-am perfectionat. Mai desenez si cate-un peste, o fasole, dar inca n-am reusit, si sper sa nici nu reusesc daca vreodata ma mai trezesc prin Mongolia, sa desenez o capatana de capra fiarta.

S.R.: Daca ai fi avut o carte la tine, care ar fi fost aceea?

Asul de trefla. La cat de bine mi-a mers, cred ca l-am si avut undeva adanc ascuns in maneca. Acum serios, chiar nu m-am gandit la asta. Nu cred ca as fi deschis-o, orice carte ar fi fost. Vorba fratelui meu, proaspat intors de la Amsterdam, care nu intelegea cum in minunatia aia de oras poate cineva sa stea intr-un coffee-shop cu ochii si mintile pierdute in zare, in fum, cand sunt atatea de vazut si facut.

S.R.: “Vand kilometri” a ajuns la cea de-a doua editie. Te asteptai sa fie primit asa de bine jurnalul tau de calatorie?

Cu voia dumneavoastra, a ajuns la a patra editie. Nu, nu ma asteptam sa fie atat de bine primit. In continuare nu inteleg de ce s-a intamplat asta.

S.R.: Imi asum greseala. Ma gandeam, de fapt, la aceasta noua editie: cu coperta schimbata si autograful autorului. Cum a fost sa semnezi 1.500 (a se introduce numarul corect) de exemplare?

A fost greu de semnat (1.500, da). Mi-a luat aproape sase ore cu o pauza de cinci minute, si asta cu ajutor din partea a inca doua persoane.

S.R.: Mai pastrezi legatura cu cei care au cumparat kilometri?

Cu unii din ei. Exista cativa pe care nici macar n-am apucat sa-i cunosc decat virtual.

S.R.: Vreo sansa sa te reapuci de comertul cu kilometri in viitorul apropiat?

Nu, nici macar una. Cred ca in cazul asta ulciorul nu merge decat o singura data la apa. Am auzit in schimb de mai multi care au incercat sa puna in practica aceeasi idee.

S.R.: Spui ca nu te simti scriitor, dar urmeaza sa iti vedem numele pe o noua aparitie ART. Ne poti impartasi ceva despre acest nou proiect?

Cartea, care va avea lansarea pe 7 iunie, e un volum de povesti a diverse persoane, despre o “prima data” a lor. Am si eu acolo o scurta povestioara, dar prefer sa las misterul sa pluteasca si sa nu spun despre ce “prima data” e.

S.R.: Cred ca Vand kilometri este singura carte despre care am citit numai de bine. Ar trebui sa mai scrii!

Multumesc! Mai vedem cu scrisul. Meritul cel mai mare al celor care mi-au cumparat kilometri, pe langa faptul ca au avut curajul sa creada in nebunia asta, este ca fara ei, fara datoria pe care am avut-o la ei, cartea asta n-ar fi existat niciodata .

* pentru cei care nu s-au incumetat inca la drum, probabil ca este nevoie de o scurta lamurire: Doyle este motocicleta eroina (un BMW F650GS Dakar, pentru cunoscatori), iar Marcel este GPS-ul convalescent.

#calatorie #club de carte #interviu #mihai barbu #vand kilometri