Știu că cea mai superficială frază din lume este: “Există două tipuri de oameni. X și Y”, oricare ar fi cele două necunoscute. Dar îmi permit să o folosesc, pentru a ilustra cât mai clar faptul că…

Există două tipuri de oameni: cei care agrează filmele și poveștile romantice și cei care strâmbă din nas și dau ochii peste cap, gândind că tot ce intră în categoria film sau carte de dragoste este depășit, clișeic și siropos. Aceștia din urmă, consider că nu ar avea dreptul să catalogheze “Me before you” ca un film prost. Da, nu prezintă viața unor cercetători la NASA, nici a unor filosofi care au luptat în război și au întemeiat nații. Există filme cu personaje înzestrate cu înțelepciune extraordinară – mergeți la categoria aceea, aveți etichete pe IMDB și în orice bibliotecă. Povestea de față este una cu personaje simple: oameni care trăiesc, iubesc, suferă și, mai ales încearcă să găsească un sens cât mai profund existenței. În cazul de față, adăugăm – în condițiile unui handicap locomotor grav, irecuperabil.

Mi-a plăcut filmul și îi pot da 5 stele cu ușurință. Filmele britanice au un farmec aparte, iar eu sunt familiară cu mulți actori de-ai lor. Emilia Clarke, cea care a dat viață personajului principal – Louisa Clark, și-a câștigat de mult popularitatea (odată cu inimile bărbaților din toată lumea) în “Game of Thrones”. Emilia Clarke a reușit să intre cu naturalețe în pielea Louisei, etalându-și veselia, simplitatea și optimismul. Pe lângă asta, ținutele ei colorate (inspirate din descrierile din carte) mi-au pus curcubee în ochi, făcându-mă să visez la o resetare dramatică a stilului meu vestimentar, adaptat României. Am avut bucuria de a mă reîntâlni și cu Janet McTeer în rolul Camilei Traynor (cunoscută din ecranizarea “Sense and Sensibility” de Jane Austen), Brendan Coyle (tatăl lui Lou) din “Downton Abbey” și Matthew Lewis (Patrick) cunoscut ca Neville din “Harry Potter”.

Aș spune că mi-a plăcut Louisa, pentru faptul că nu are în niciun caz trăsături de femeie fatală. Este o tânără care nu prea știe ce face în relații, a cărei experiență amoroasă se limitează la Patrick, iubitul cu care nu are mai nimic în comun. Am auzit unele critici la adresa personajului ei, pornind de la superficialitate în comportament până la lipsă de inspirație în încercările de a-l convinge pe Will să trăiască. Acesta e și motivul pentru ceea ce am spus la început: Lou Clark este o fată normală, nu o Wonder Woman. Ar trebui judecată în raport cu femeia simplă, care nu are o carieră extraordinară sau o viață de lumina reflectoarelor. Nu știu câte dintre noi, nu-foarte-complicatele, am putea organiza un plan atât de complex și de bine pus la punct cum a făcut ea pentru Will.

Will Traynor a fost de asemenea o alegere inspirată (actorul Sam Claflin). Așa cum precizam și în cadrul recenziei de la carte, ca cititor (cititoare) ajungi să fii atrasă de un personaj tetraplegic, neajutorat – tocmai opusul unui mascul sexy care are toate șansele să te câștige. Asta se datorează mai ales caracterului destul de dur și răzvrătirii în fața condiției de victimă. Presupun că acesta a fost și scopul autoarei Jojo Moyes: crearea unui personaj care ar putea fi cu ușurință demn de milă, dar pe care ajungem să-l admirăm și să-l apreciem. Nici Sam Claflin nu s-a lăsat mai prejos ca actor, reușind să dea personalitate rolului, doar din scaunul cu rotile.

Urmărind filmul, am anticipat replici din carte și am adăugat în minte multe altele care nu au fost incluse în scenariu. A fost amuzant cum mă așteptam în repetate rânduri ca personajele să continue cu replicile pe care le cunoșteam, dar multe nu și-au făcut apariția. Din acest punct de vedere, alte ecranizări de care-mi amintesc au fost mai fidele.

M-a impresionat de asemenea scena de dans de la nuntă. A fost minunat redată, cu coloana sonoră a unui cântec foarte cunoscut: Ed Sheeran – Thinking out loud. Recunosc, filmul mi-a redeschis apetitul pentru această melodie de top din 2015. Decorurile sunt de asemenea fantastice, dar asta nu este ceva nou pentru un film britanic: în grădinile și orășelele lor găsești cele mai frumoase peisaje și inevitabil îți dorești să ajungi pe acolo, poate, într-o viață viitoare.

Povestea asta mi-a atins câteva corzi sensibile, dar nu mi-a lăsat foarte multe lacrimi în ochi. Cel puțin nu la film, poate la carte, unde gândurile personajelor sunt mai aprofundate de cititor, iar optimismul lui Lou mai puțin contagios. Per ansamblu filmul nu este deprimant, chiar dacă e trist, nici siropos în sensul rău, doar în cel bun: ca un desert de fructe, bine venit într-o zi de vară.

Foto 1
Foto 2

#club de carte #editors pick #emilia clarke #featured #jojo moyes #me before you #sam claflin #serial readers