Maria Ellis: “Scrisul a facut parte din viata mea”

de / July 20th, 2015 / 282 vizualizari

Maria Ellis portraitCoincidenta, providenta sau, pur si simplu, unele lucruri sunt facute pentru a le descoperi la momentul potrivit, cu pasi mici, dar siguri. Asa as incepe povestirea mea despre scriitoarea Maria Ellis. Gasiti, oare, vreun sambure de logica in cuvintele de mai sus? Poate ca nu. Ei bine, asa am descoperit-o eu, prin pasi mici, poate tarzii pe scriitoarea care, acum 2-3 ani mi-a fost colega. Invaluita intr-o mantie a bunului simt, modestiei si discretiei, mi-a fost dat sa ii descopar activitatea literara abia mai tarziu pe cont propriu. Inca nu imi vine sa cred ca nu s-a strecurat niciodata acest subiect prin discutiile noastre de zi cu zi, dar fiecare lucru isi are frumusetea lui, frumusetea descoperirii. Nu degeaba se spune ca “cititorul aude chemarea cartilor la momentul potrivit”. Am descoperit cartea, am descoperit autoarea, am citit-o cu mult drag si emotie si mi-am zis ca ar fi un bun prilej sa va facem cunostinta cu o scriitoare extrem de talentata. Maria a fost foarte deschisa la propunerea noastra si ne-a oferit un interviu minunat. Speram sa va placa la fel de mult cat ne-a placut noua sa-l realizam.

SR: Citind scurta ta biografie pe site-ul Goodreads.com am ramas impresionata, ai facut atatea lucruri (secretara, agent de vanzari, instructor de inot, profesoara etc.) cum s-a incadrat si scrisul in viata ta? Ce te-a determinat sa te apuci de scris?

Scrisul a facut parte din viata mea de cand imi aduc aminte eu de mine. Nu vreau sa spun ca am scris o poveste la trei ani… la inceput le vanam cu indarjire prin intermediul pick-up-ului parintilor mei pe care ii innebuneam pentru ca le ascultam de zeci de ori. Apoi am inceput sa citesc (mult de tot, am petrecut toti anii copilariei si ai adolescentei practic citind) si nu stiu de ce sau cum, dar am avut tot timpul in cap ca intr-o buna zi o sa scriu si eu. Nu stiam ce si nici sub ce forma dar era parte din mine. Mai tarziu, in liceu, toata lumea vorbea de ales o cariera. Habar nu aveam ce doream sa fac si ii invidiam pe cei care aveau o directie clara. Dar mi s-a parut foarte interesant sa fac limbi straine si apoi sa ma apuc de jurnalism. Acesta a fost, in linii mari, planul. Dar viata mea nu s-a desfasurat niciodata in linie dreapta asa ca la un moment dat am plecat in America, unde am facut multe si am invatat la fel de multe. Intr-un final, alunecand inspre treizeci de ani, am ajuns la concluzia ca trebuie totusi sa hotarasc ce vreau sa fac atunci cand voi fi mare asa ca m-am apucat in sfarsit de scris. Romane. Si carti pentru copii. Si… scenarii de film pentru ca eram in Los Angeles unde (gluma zice, dar este adevarata!) si baietii care curata piscinele scriu. Au urmat ani lungi de experimentari iar acum, in prag de patruzeci de ani, stiu ca ei nu se vor termina niciodata.

 SR: Cum a luat nastere romanul “Carte de colorat pentru orbi”? Care este povestea din spatele sau?    image_11822

Iti spuneam ca inspre treizeci de ani am hotarat sa ma apuc “serios” de scris. Ce anume insemna asta, nu stiam exact. Dar era evident faptul ca aveam nevoie de un proiect. Ca orice incepator, am incercat sa inventez povesti si personaje care nu erau legate de mine si care n-ar fi dus direct la viata mea. Dar sigur ca n-a functionat, pentru ca erau figuri de carton. Asa ca mi-am luat inima in dinti si m-am hotarat sa spun povestea familiei mele. Este o poveste interesanta, cred eu, si foarte tumultoasa: inchisoare politica, deportari, multe esecuri si, in acelasi timp, multa dragoste. Unul din personajele principale este inspirat de tatal meu, care a murit cand eu aveam zece ani. Mi-a lipsit enorm si am incercat de-a lungul timpului sa il inteleg – si sa ii reconstitui povestea. Eram destul de mica atunci cand a plecat el asa ca am tesut in imaginatie destule povesti care aveau sau nu legatura cu el… cine ar putea sa spuna? A fost cumva ca un puzzle cu multe piese lipsa. Aceasta a fost, cred, samanta cartii, ghemul de la care am plecat si pe care l-am desfacut urmarind nu fapte, ci emotii. M-am lasat in voia lor si am lasat cartea sa dospeasca asa cum a vrut ea. A fost o calatorie lunga de cam sapte ani, cu multe incercari esuate. Dar n-a vrut sa se lase pagubasa si m-a tras de maneca pana cand am spus-o. Iar povestile “reale” s-au transformat, au venit si personaje noi si cartea a inceput sa traiasca pe picioarele ei.

 SR: De ce ai nevoie ca sa scrii, sa creezi personaje? Gresesc sau Polonia (ca sa folosesc alintul lui Nori) a fost creionata din experienta ta personala?

Aceasta e o intrebare dificila si nu cred ca voi avea un raspuns foarte clar, nici macar pentru mine, chiar si dupa foarte multi ani de scris. Polonia este intr-adevar creionata din experienta personala – ti-am spus ca am plecat de la familia mea. Dar cumva persoanele din viata reala au fost transformate in burta povestii, au capatat alte dimensiuni si culori. Asta s-a intamplat in cazul primului meu roman.

Cu prima carte pentru copii (“Niciodata Vreodata Destul“) am avut o cu totul si cu totul alta experienta. Dupa ce a iesit romanul mi-am pus in cap sa scriu si o carte pentru cei mici. Dar iar nu stiam ce. Am incercat sa plec de la experienta personala, doar ca nu a functionat. Ce sa spun? Cum ma jucam cu gainile in curtea bunicii? Bataile cu apa dintre mine si frate-meu? Subiecte bune de altfel doar ca… doar ca. O luna de zile am tinut cu dintii de gandul ca trebuie sa scriu in sfarsit si “CARTEA PENTRU COPII”, hotarata sa gasesc ceva. Si nu gaseam! Am fiert ca o oala sub presiune si intr-o seara, venind acasa de la Buftea (lucram ca scenarista pe vremea aceea) si dupa o sedinta cu foarte multe tensiuni si frustrari, am purces la rumegat din nou “idei”. Care tot nu veneau. Ma rog, nu pe placul meu. Eram obosita, furioasa pe cei din sedinta, enervata ca nu se inchega nimic cu povestea si cu sapte voci in cap care se certau, plangandu-se din diverse motive. Intr-un final, am avut o mica explozie interioara si am urlat “Destul!”, catre “vocile” certarete care nu-mi dadeau pace. In secunda urmatoare, a aparut in mintea mea personajul Niciodata Vreodata Destul (Destul pe numele lui mic), un pungas ciufulit si botos (cam cum eram eu in momentul cand ne-am intalnit). Mi-au venit in minte tot atunci si primele doua randuri din povestea care a vrut sa iasa in versuri. A doua zi m-am dus la o cafenea de langa Piata Universitatii, mi-am luat ceva de baut si, plecand de la cele doua versuri si de la personajul pe care il vedeam deja in minte, am scris povestea, in intregime, timp de opt ore fara sa ma opresc. A fost cu totul si cu totul diferit fata de roman.

De atunci am avut alte si alte experiente cu personaje. Unele sunt rapide, cum a fost cu Destul, altele care au nevoie de ani de zile pentru a se inchega. Asa ca si cu oamenii reali, am pentru fiecare o poveste diferita despre cu ne-am “intalnit”. Ce pot spune acum cu certitudine este ca am invatat sa recunosc un personaj viu si cu suflet de unul pe care mintea mea nerabdatoare incearca sa-l forteze la viata.

Imi dau seama acum ca nu ti-am raspuns direct la prima intrebare. Dar cred ca asta s-a intamplat din pricina ca nu stiu. Sper ca descrierea de mai sus a procesului a fost un mic raspuns.

SR: Ce iti place mai mult sa scrii, carti pentru adulti sau carti pentru copii?

Era sa spun ca imi plac ambele la fel de mult dar, ca sa fiu sincera cu mine, trebuie sa spun ca prefer cartile pentru copii. Daca ar trebui sa renunt la a scrie unele dintre ele, as inceta sa scriu pentru adulti.

 SR: Trebuie sa recunosc ca, la inceput, am fost indusa in eroare de numele sub care publici, dar mare mi-a fost bucuria sa descopar cine este autoarea din spatele numelui Maria Ellis. De ce un pseudonim?

Ma intorc din nou la momentul “cand am hotarat sa ma apuc <serios> de scris: eram in America si la momentul respectiv nu aveam de gand sa ma intorc in Romania. Numele meu romanesc este greu de pronuntat pentru vorbitorii altor limbi asa ca am ales un pseudonim. In plus, in caz ca ma maritam si divortam de sapte ori, nu trebuia sa-mi schimb si numele de scriitoare…

 SR: Ce reactii ai primit din partea cititorilor la volumele de pana acum? Cum se impaca cititorii romanelor pentru adulti cu cele pentru copii? Sa pun cartile pe masa, imi doresc un nou roman si simt o oarecare gelozie pentru faptul ca activitatea ta a fost mai extinsa pana acum inspre cei mici. 

Fata de roman reactiile au fost impartite. Am fost incantata sa aud ca povestile ii ating intr-un fel sau altul pe cititori si ca fiecare isi aduce aportul, adaugand la firul initial. Imi aduc aminte de pilda ca una dintre prietene mi-a spus ca a trait foarte puternic scena in care Nori si Polonia curata cartofi impreuna ca sa ii prajeasca. Nu mi-a spus daca asta i s-a intamplat si ei odata, doar ca a pus cartea jos si ca s-a dus la bucatarie sa faca acelasi lucru. Au fost si cititori nemultumiti, ca dentistul mamei mele care mi-a spus ca am inceput bine dar am esuat lamentabil spre final, pierzand firul cu totul.  Pana la urma si la urma, fiecare aduce cu sine experienta proprie iar asta coloreaza perceptia si asupra cartilor. Imi place sa aud reactiile cititorilor, chiar daca nu sunt intotdeauna magulitoare.

Cat despre “lumea adultilor” si “lumea copiilor”, am sentimentul ca sunt destul de impartite, cu o mica parte care se intersecteaza. Dar nu se deranjeaza in nici un fel unii pe altii…

As vrea sa-ti usurez si gelozia (pentru care iti multumesc), spunandu-ti ca lucrez in continuare in paralel la carti pentru adulti. Cred ca se incheaga mai greu si pentru ca am nevoie de timp ca sa digerez experientele mele de viata, dar si pentru ca traiesc inca multe momente marcante: mariajul si copiii de exemplu. Dar sunt sigura ca la un moment dat vor iesi de la dospit.

 SR: La ce lucrezi in prezent?

Acum lucrez la o poveste mai lunga pentru copii intre 3 si 8 ani care nu pot adormi. A fost primul subiect pe care n-a trebuit sa-l caut: verisoara de 6 ani a fiului meu mi l-a daruit.

 SR: Pe final, spune-mi ce ai vrea sa stie cititorii despre omul din spatele pseudonimului ?

Ador tartinele cu branza si cafeaua de dimineata, sunt meschina cu sotul meu din cand in cand, nu-mi sun prietenele pe cat de des ar trebui si inca nu stiu foarte clar ce vreau sa fac atunci cand voi fi mare. Iubesc muzica, ma aventurez imediat pe coclauri necunoscute si pretuiesc “boieria” de suflet si de comportament (vorbe cu blandete, intelegerea fata de ceilalti si altele asemenea). Cu alte cuvinte, sunt o amestecatura de bune si de rele. Invat in fiecare zi ceva nou si povestile si cartile mele reflecta si lucrurile bune si imperfectiunile si greselile. Dar sper din tot sufletul sa pot transmite lucruri frumoase catre cititori.

Iti multumesc pentru intrebari!

foto: Philippe Dutrieux

# # # # #

Criss Tina

Cristina este o adevarata cititoare in serie. Dupa principiul "Niciun weekend fara 3-4 carti citite" isi creaza target-uri constant. Iubeste cartile bune si nu se teme sa critice maculatura. Se declara o iubitoare pana la capat a lui George Orwell. Blog personal: www.azicitesc.blogspot.ro

Postul precedent

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare